Circulă pe Internet un filmuleț în care tânărul Sebastian Burduja se filmează în Aeroportul Otopeni, spunându-ne că vine acasă. Nici n-are importanță dacă pentru mitingul diasporei de pe 10 august sau cu altă ocazie. Important este că el se-ntoarce acasă. Ba chiar ne și spune că, întrebat de prietenii săi dacă a revenit în România pentru a stinge lumina, el le-a răspuns că, din contra, revine în România pentru a aduce lumina, pentru a o aprinde.
Sebastian Burduja se agită de câțiva ani în mediul public, încercând să se impună. A condus diverse asociații ale studenților și tinerilor români din străinătate, a înființat Partidul Acțiunea Civică a Tinerilor, a răspândit zvonul că ar fi pregătit de către servicii drept un Trudeau sau un Macron al României, s-a tot băgat în față încercând să atragă atenția și încercând să impresioneze cu studiile lui la Stanford și la Harvard. Până acum n-a reușit nimic, dar nu e timpul pierdut. Oricum, ideea că el este cel care va “aprinde lumina” în România merită puțină atenție.
Sebastian Burduja avea, în 1989, patru anișori. Probabil că n-a înțeles de ce tatăl lui, Marinel, a fugit brusc din București, fără chiar să-și mai predea cazarmamentul de la banca pentru care spune în CV că lucra. Ajuns în București la sfârșitul anilor ’60 ai secolului trecut, la facultate, Marinel Burduja s-a speriat atât de tare în decembrie 1989 că poporul chiar va face revoluție, încât a plecat val-vârtej la Piatra Neamț, locul nașterii sale, pentru a mai lăsa apele să se liniștească. Și s-au liniștit repede, căci bătrânul (azi) Burduja a fost numit primar la Piatra Neamț la început de 1990 (el spune că ar fi fost ales, dar primele alegeri locale de după 1989 au avut loc de-abia în 1992), pentru ca apoi să ajungă deputat FSN (el spune că independent, dar arhivele spun cu totul și cu totul altceva). În 1991, Burduja s-a prins că n-are nevoie de imunitatea parlamentară, pentru că poporul n-a fost lăsat să facă revoluție și nici măcar lustrație, așa că a demisionat din Parlament și s-a întors la banking pe relații externe. Și a început să prospere.
Tatăl lui Sebastian Burduja n-a plecat în străinătate, la muncă, decât în delegațiile de serviciu în timpul cărora încerca să recupereze discret creanțele României de pe vremea regimului Ceaușescu. Discret, pentru că românii au aflat târziu că Ceaușescu le folosise banii pentru a împrumuta diverși prieteni din lumea a treia. Iar când românii au aflat, oricum nu mai puteau face nimic, parte dintre aceste creanțe fiind deja rambursate, dar prin intermediul unor buni negociatori care n-au mai lăsat statului român mare lucru.
Marinel Burduja n-a fost un nomenclaturist proeminent și nici grad n-a avut la vedere. Dar s-a temut suficient de mult de ceea ce putea păți la o revoluție adevărată pentru a fugi câteva luni taman în Piatra Neamț. Fiul său, Sebastian, a învățat democrația și libertatea mai întâi în țară, iar mai apoi direct la una dintre surse, în SUA. Când ai fost bancher și înainte de 1990, și după, îți permiți să-ți trimiți copilul la studii la cele mai bune universități americane.
Sebastian Burduja, cu tot cu tupeul lui de a ne spune că vine să aprindă lumina în țara asta plină de neguri, nu reprezintă o parte numeroasă a populației. Dar reprezintă una din ce în ce mai importantă: copiii lor.
Copiii marilor nomenclaturiști și securiști s-au cam consumat. Nici nu erau foarte tineri în 1990, așa că au vrut repede funcții, putere, bani. Le-au avut. Dar nu au știut neapărat să le și păstreze. Acum, însă, e vremea copiilor celor ceva mai discreți, din eșalonul doi. Urmașii ilegaliștilor sau ai membrilor de frunte ai PCR s-au fumat, în mare parte. Urmașii securiștilor discreți, însă, de-abia acum lucesc vederii noastre.
Copiii românilor plecați la muncă în străinătate în ultimii ani sunt mici, încă, pentru a-și face partid sau pentru a se gândi serios dacă vor să rămână sau să se întoarcă acasă. Copiii discrețeilor, însă, împopoțonați cu studii făcute posibile de conturile generoase moștenite în numele nostru, ne cheamă la luptă, încolonați disciplinați în spatele lor.
Generațiile decrețeilor au reușit sau n-au reușit încă să facă ceva pentru România. Dar dacă îi lăsăm pe discreței să vină la putere, creditându-i cu bune intenții, ne vom fi meritat soarta și pentru următorii 20-30 de ani.
