Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Înapoi spre nicăieri

romania100

2014 a fost un an foarte prost pentru societatea românească. Un an ca orice alt an electoral, cum mai fusese și 2009, cu două rânduri de alegeri, europarlamentare și prezidențiale, dar de o agresivitate ieșită din comun.

Vijelia asta a tot început să crească de prin 2004-2005, de când Traian Băsescu a început să-și impună viziunea proprie asupra modului în care se câștigă alegerile. Astfel, Alianța D.A. a reușit să aibă guvernul doar după ce Traian Băsescu a întors rezultatul alegerilor, convingându-l pe Dan Voiculescu să-și ia soluția imorală și să i se alăture. Majoritatea parlamentară era atât de fragilă, încât Băsescu a vrut alegeri anticipate, Tăriceanu n-a fost de acord și așa a apărut ruptura dintre cei doi. După alegerile prezidențiale din 2009, după ce PDL-ul nu reușise să guverneze, un an, decât cu ajutorul PSD, Băsescu a întors iar componența Parlamentului, cu ajutorul lui Gabriel Oprea, care s-a rupt din PSD, formând UNPR și dând majoritatea necesară PDL-ului, cât să reziste acesta cu Boc premier până în 2012.

Aceste manevre, permise de faptul că politicienii români nu au vrut să interzică traseismul politici, n-au făcut decât să crească frustrarea adversarilor lui Băsescu, ferm convinși că ar fi trebuit să fie la guvernare. Au ajuns, în 2012, înainte de alegeri, pretinzând că situația politică s-a schimbat. Astăzi, PSD-ul strigă că la guvernare se vine doar în baza alegerilor, uitând că, în 2012, Victor Ponta  ajuns premeier în cârca lui Arafat, a Roșiei Montane și a lipsei de susținere de care s-a bucurat Mihai-Răzvan Ungureanu. Că USL a câștigat ulterior alegerile cu un scor zdrobitor, nici nu mai contează, din moment ce au ratat toate marile proiecte pe care și le-au propus, inclusiv modificarea Constituției.

Frustrarea și-a schimbat proprietarii în toamna lui 2012, a câștigat unii noi în 2014 și, în ciuda victoriei de la prezidențiale, a continuat să crească. În noaptea turului al doilea al prezidențialelor din 2014, susținătorii lui Iohannis, deși câștigaseră, deși Ponta își recunoscuse înfrângerea, s-au îndreptat spre sediul central al PSD, pentru a se răfui cu învinsul.

Iohannis a crezut că ar putea avea aceeași influență ca Traian Băsescu în lumea subterană a politicii. Dar genul ăsta de influență nu se obține bătând cu pumnul în masă și punând botic. Ponta a rezista multiplelor cereri de demisie venite de la președinte până când tot Oprea, chiar dacă fără voie, l-a împins pe scări în jos, refuzând să-și dea demisia pentru a detensiona situația după Colectiv, ba mai ținându-l în brațe și pe ditamai Piedonele. Cel mai probabil, dacă Ponta n-ar fi demisionat din fruntea Guvernului atunci, frustrarea acumulată în stradă ar fi răbufnit violent. Oricâte alte lucruri o fi făcut bine sau prost în funcția de premier, demisia din funcție într-un moment de emoție ce tindea să devină violentă spală multe dintre păcatele lui Ponta.

Dacă nu ar fi existat acel ambâț prostesc de politruc, de a avea propriul guvern cu doar un an înainte de alegeri, probabil că Opoziția de azi ar fi avut mult mai larg deschise porțile Parlamentului în 2016. Așa, unii dintre ei de-abia s-au strecurat.

Din nou, victoria categorică a PSD și ALDE a mai dat un motiv de enervare celor care nu mai suportă acest partid urmaș al FSN, uitând în același timp că FSN-ul are rădăcini serioase în toate partidele, cu excepția USR.

Gestul nici astăzi explicat al președintelui Iohannis de a refuza prima nominalizare de premier a coaliției a deschis iar ușița speranței pentru înfrânții în alegeri. Poate-poate vin iar niște tehnocrați care nici măcar să candideze n-au vrut.

N-au venit, dar asta este marea speranță, încă din ianuarie 2017: să cadă guvernul, să se facă loc. PSD chiar a dat două mâini de ajutor, dărâmându-și singur premierii, dar, în mod ciudat, Klaus Iohannis n-a mai îndrăznit să meargă mai departe.

Viorica Dăncilă pare, de departe, cel mai prost premier al României din toate timpurile. Și nici măcar nu este înconjurată de scuza iubirii față de Săniuță, care l-a scos binișor pe Văcăroiu. Dar gafele pe bandă rulantă, siluirea limbii române și coafura nu sunt motive suficiente pentru a o da jos. Lumea nu se enervează destul văzând cum mai stâlcește doamna un cuvânt, iar fără nervi și fără încrâncenare nu poți da jos un guvern decât pe căile bătătorite ale parlamentarismului, lucru de care PNL și USR sunt complet incapabile în acest moment.

Între timp, frustrarea celor care fac opoziție fără a beneficia și de avantajele opoziției parlamentare, crește. Și crește, și crește… Cumva, societatea este și mai radicalizată decât în 2014, iar până la alegerile parlamentare mai sunt mai bine de doi ani. Radicalii doritori de sânge nu vor aștepta atât. Bun, sunt prezidențialele de anul viitor, dar deja lumea a învățat că, dacă noul președinte nu va avea stofa de uneltitor a lui Băsescu, sunt șanse mici să se schimbe în noiembrie 2019 majoritatea parlamentară sau guvernul.

Se cam termină vacanțele, se împuținează festivalurile, scade ziua, în timp ce crește noaptea, iar oamenii vor avea mai mult timp să-și amplifice ura în fața tastaturii, în agonizanta așteptare a unei răbufniri aducătoare de schimbare.

Soluții nu oferă nimeni. Doar urlete și dinți scrâșniți. În mare, e aceeași atmosferă lipsită de speranță de înainte de Marea Unire. Căci înainte de a fi mare, România a fost foarte mică, trădată și aproape îngenuncheată. Dar atunci a avut și foarte mult noroc. Acum, din păcate, trăim în mandatul început cu sfidător proclamatul “Ghinion!”.

1 comentariu

  1. #1

    Inteleapta analiza ,domnule PAH !

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.