Înrourare în cultură

Într-o zi, întrebînd-o pe fiica mea Irina (care, refuzînd pieziș rolul principal dintr-o coproducție româno-italiană despre aventurile Lucreției Borgia cu cavalerul Buridan, a acceptat unul secundar într-un serial la studiourile Facultății de Filosofie) cine e fata cu care sporovăiește la telefon despre aventurile lui Immanuel Kant cu Metafizica, mi-a răspuns că e o colegă de cursuri, dintr-o familie foarte bună.

Am căutat atunci să-i explic care-i chichirezul așchiei sărite din trunchiul familiei bune.

Că în vreme ce despre Irina se poate spune că e de familie bună, cu tată laureat al premiului Herder, despre Mircea Dinescu poți să zici că e dintr-o familie proastă, de lumpen-proletari, cu tată ciocănar, adică lăcătuș mecanic cu trei clase primare.

În pădurea arborilor genealogici se întîmplă uneori ca omul să se cațăre în copac și să redevină maimuță, căci dacă e să ne referim la familia Vianu, prin rădăcinile căreia curge sevă nobilă de cedru (atît Tudor, cît și fiul său Ion fiind pișcați de geniu), despre nepotul tehnocrat, n-avem ce face și trebuie să recunoaștem că, în ceea ce-l privește, Natura a altoit pe o creangă aleasă o floare de bostan porcesc.

Sigur că nu-i pentru prima oară cînd politichia ne servește vin de Babanu’ în butelcuță de Château Lafite, Cumințeniei Pămîntului însă îi vine să intre în pămînt de rușine văzînd la un ministru al Culturii atîta înfumurare stradală și atîta iubire de sine nelalocul ei, de vreme ce Narcisul nostru cu șolduri de vădană și meclă de tractorist pare, cînd vorbește, că ar avea scînteieri de rahat din dosul șurii, peste care a căzut, nediscriminatoare, roua dimineții.