Ca o vacă bătrînă ce fată viței,
fără-a fi cercetată de-un taur,
ca o sondă uscată ce scuipă țiței,
din senin nasc poemul de aur.
Par senil și bețiv, par bolnav și mîncău,
par lăsat de gonade la vatră
și cum cad ostenit din mai rău în mai rău,
cîinii geniului nu mă mai latră,
ci se gudură fiindcă le dau cîte-un zgîrci
zi de zi, pînă-mi rod chiar și noada,
parcă-s rudă cu neamul ciudatei năpîrci
ce așteaptă să-i crească iar coada.
Mă-ntrupez din nimic, mă înalț din noroi
ca un nufăr scîrbit de duhoare,
Edgar Poe, nu te-ncrede-n bătrînul cioroi
căci iubirea ta scumpă nu moare!
Te aud și acum cum o strigi: Annabel,
într-un șanț îmbătat de virtute.
Ea așteaptă să-și facă un ultim rapel.
Nu fi prost. Hai ridică-te! Du-te!
