Klaus cel mare

Te uiți spre dealul Cotrocenilor, într-o sălbatică splendoare, și-l vezi pe mut înspre apus, trist că-n vacanță nu s-a dus, un uriaș bronzat pe la solare, de strajă autopropus.

Klaus Iohannis este cel mai decorativ președinte pe care l-a avut România din 1974 încoace, adică de când s-a împământenit și pe la noi funcția asta. Decorativ și guraliv, fără teamă că, încălcând zi de zi Constituția, îi va face vreodată cineva ceva.

De mai bine de un an, Klaus Iohannis a devenit și agresiv. Scrâșnește din dinți din ce în ce mai des, se uită la toți cei care nu-i cântă în strună cu privirea aia care s-ar vrea una de cyborg ucigaș, lipsit de sentimente. Are un ton al vocii care denotă o superioritate cu care nu s-a înzestrat decât el însuși, are un mers țeapăn de parcă toți aracii patriei și-au croit drum spre dosul prezidențial.

Klaus Iohannis nu e doar cel mai decorativ președinte al României, cel care n-a făcut în realitate absolut nimic pentru țară, dar mai este și cel mai manelist președinte al României. Așa cum îi șade bine oricărui gurist de gen, la toate aparițiile publice Werner Minune, Klaus Schnitzel sau cum i-o plăcea să-și spună o arde vitejește cu dușmanii. Care mor că el se descurcă mai bine, care or să vadă ei, care-s vai de mama lor, că el și ai lui au banii, mașinile nemțești și pe Raluca Turcan. Bine, pe cea din urmă o au pentru că n-a mai vrut-o nimeni, de când dragul de Stolo a trecut pe linia secundară a senectuții, dar dacă tot ai o blondă în trupă, de ce să nu le faci altora în ciudă cu ea și cu modul în care știe să dea din buricul creierului?

Klaus Iohannis, de fapt, nici măcar nu este ceea ce ar trebui să fie un președinte. Sau un om de stat, sau un politician în adevăratul sens al cuvântului. Klaus Iohannis este o făcătură de PR, un vlogger supradimensionat, om-fanfară și om-televiziune. Atât și nimic mai mult. Cum transmisiunile de la Cotroceni se fac pe sculele și pe semnalul Președinției, fără ca televiziunile sau puținii ziariști încă existenți să mai poată avea ceva de spus, declarațiile de presă și conferințele trucate ale președintelui ar trebui să se supună reglementărilor CNA. Ar trebui ca cei atacați sub limita democrației de către acest Selly fără charismă să aibă dreptul la replică, în aceleași condiții ca acelea pe care președintele și le oferă singur. Ar trebui ca CNA să-i poată da avertismente și amenzi, ar trebui să-l pună să citească, cu vocea aia de prăjitor de pâine prost întreținut, sancțiunile pe care le-a primit pentru că a încălcat condițiile de echidistanță în audiovizual.

Este incredibil că televiziunile, instituții private în marea lor parte, trebuie să ofere spațiu egal tuturor partidelor politice, dar președintele României, pe care Constituția îl desemnează clar ca mediator între partide și puteri, nu poate fi obligat să facă același lucru. Incredibil nu pentru că e rău că televiziunile sunt obligate, ci incredibil pentru că nimeni nu se gândește să-i deauna peste heblu lui Klaus Iohannis și să-i oprească emisia nedemocratică și anticonstituțională. Pentru că, dacă n-avem Parlament, n-avem alte instituții care să apere democrația, măcar CNA-ul ar putea să-i interzică acestui individ, impresariat de emulii lui Dan Bursuc, să mai intre cu cizmele pline de autosuficiență prin viața politică a României.

Și mai e ceva președintele ăsta al nostru. Decorativ, manelist, plin de frustrări, dar și din cale-afară de megaloman. Cum întoarce capul, cum îi scapă privirea în afara oglinzii în care se admiră minut cu minut, Klaus Iohannis mai vede o realizare, o victorie, o mărgică ouată de el însuși, ceva ce i se datorează, fără putință de tăgadă.

Ultima directivă coborâtă din aerul rarefiat al Cotrocenilor este aceea că pe 27 septembrie a fost obținută o victorie categorică și istorică în alegerile locale. De către Klaus Iohannis și partidul său. Atât de mare este victoria, încât învinșii, nenorociții ăia din PSD, au mai mulți președinți de Consilii Județene, au mai mulți primari și, dacă se îndură cineva să ne comunice, vreodată, rezultatele cu adevărat finale, s-ar putea să aibă și un număr cel puțin egal de consilieri județeni și locali. Cum ar veni, o victoriei magistrală a PNL, la scor, doar că nu s-a marcat și pe tabelă.

Cumva, pe măsură ce Klaus Iohannis este din ce în ce mai triumfător, lucrurile stau mai prost în lumea reală. Victoriile categorice și istorice par mai degrabă înfrângeri. Modul competent și ferm în care Klaus Iohannis și guvernul său au gestionat pandemia înseamnă, de fapt, cel mai mare număr de morți la suta de mii de locuitori din toată Europa. Marele miracol economic produs de Cîțu, sub ochiul atent al stăpânului, este, de fapt, un dezastru fără margini, cu un șomaj record, necolectare gigantică și împrumuturi nejustificate în cantități apocaliptice.

Klaus Iohannis este asemeni regelui german de care supușii începuseră să râdă pe la colțuri, ba uneori chiar în față, după ce-și luase singur numele de „cel Mare“: „Regele nostru este precum o groapă“, spuneau supușii, „pe măsură ce pierde mai mult pământ, devine mai mare!“.

Cam așa e și Iohannis. Nu câștigă nimic, n-are nici o miză, pierde viețile compatrioților săi doar pentru că se încăpățânează să ascundă gravitatea situației, pierde economia României,care se duce accelerat în nas, dar se vede din ce în ce mai mare. În fapt, e din ce în ce mai pe fundul gropii la care incompetența-i crasă sapă de șase ani. Groapa de gunoi a democrației, istoriei și bunului-simț. Locul unde toți incompetenții țanțoși și găunoși vor ajunge, mai devreme sau mai târziu.