Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Normalitatea și sfârșitul privilegiilor

Paul Watson, unul dintre fondatorii Greenpeace, s-a retras, în 1977, din organizație, acuzându-i pe foștii săi colegi că s-au transformat în „Avon ladies“, împrumutând de la compania de cosmetice modul de a-și desfășura business-ul din ușă în ușă. Watson critica, atunci, faptul că Greenpeace a devenit mai puțin interesată de cauzele verzi, ecologiste, concentrându-se mai mult pe campaniile de strângere de fonduri. Și, într-adevăr, deseori Greenpeace devenea activă (și încă se mai întâmplă) doar în preajma momentului în care contribuabilii își pregătesc declarațiile fiscale și cotrobăie după ceva mărunțiș pe care să-l doneze pentru a-și mai micșora impozitele datorate statului.

Răutăcisme, ar spune unii, și poate că au dreptate. Dar poate n-au. Căci nu este Greenpeace singura organizație non-guvernamentală care își schimbă sau și-a schimbat direcția de foarte multe ori doar pentru a oferi o justificare existenței sau subzistenței unora dintre membri.

Este greu de spus care este cea mai bună cale, care este metoda cea mai onestă de a promova și apăra anumite cauze. Este mai eficient, mai convingător, să fii o voce respectată și ascultată în domeniul tău de activitate și să-ți folosești timpul liber și notorietatea pentru a sprijini o cauză sau este mai bine să nu te ocupi decât de cauza respectivă, dedicându-ți tot timpul și toată energia, dar ajungând să și fii plătit pentru implicare, trăind, practic, de pe urma cauzei pe care o susții?

Dacă ne gândim bine, activismul nu este o chestie inventată de comuniști. Și nici de vreo altă organizație politică. Activiști de acest gen, a căror meserie a fost, mereu, doar promovarea principiilor unei comunități la pachet cu încercarea de apărare a drepturilor respectivei comunități (când a fost cazul), regăsim în istorie de o groază de vreme. Activismul care oferă casă și masă practicantului nu este ceva nou. Preoții misionari, de exemplu, sunt dacă nu primii activiști, cel puțin unii dintre cei mai vechi. Ceilalți activiști, mai recenți, sunt doar continuatorii pionierilor în sutană, având drept scop răspândirea ideilor și obiceiurilor organizațiilor pe care le reprezintă, lărgirea organizației prin cooptarea de noi membri și așa mai departe.

Salesman-ii (sales-persons, ca să fim în ton cu trend-urile) nu sunt altceva decât activiști plătiți ai mărcilor pentru care lucrează. Prin extensie, sunt misionari ai brand-urilor de mașini, de aspiratoare, de tigăi de la care-și încasează salariul și comisionul din vânzări.

Așa stând lucrurile (și, din păcate, nu avem aici spațiul necesar unei discuții mult mai ample), putem să ne întrebăm dacă în spatele unor acțiuni care ajung să ne răvășească periodic Lebensraum-ul nu stă, uneori, nevoia unora de a-și justifica existența sau salariile. Și dacă această nevoie nu cumva poate fi satisfăcută doar prin exagerări ale realității, prin transformarea oricărei întâmplări într-o dovadă a discriminării uneori inexistente.

Ucis în martie, Arthur, cel mai mare (sau nu neapărat) urs din Europa, a devenit celebru, postum, de-abia în mai, luna în care se direcționează 3,5% din impozitul pe venit către ONG-ul preferat. Nu știm, pentru că nu există acest tip de transparență, dacă Arthur și moartea lui au contribuit la deschiderea pungilor către Agent Green, dar este cert că tot scandalul aferent a avut un efect invers celui scontat. S-a conștientizat, destul de târziu, că există prea mulți urși care coboară în localități, devenind violenți, așa că s-a ușurat procedura de ucidere a acestora. Dacă asta își doreau activiștii de mediu, atunci acțiunea lor a fost un succes. Dacă nu…

Cel mai recent scandal românesc ce include activismul de carieră și justificarea statului de salarii este scandalul Pride-ului bucureștean. Din senin, în mijlocul amorțelii generale pe fond de caniculă, Bucureștiul a redevenit capitala în care comunitatea LGBTQ+ este opresată, o capitală condusă de un primar homofob. Chiar dacă acum lucrurile s-au liniștit, timp de câteva zile nu s-a discutat decât despre asta. Iar dacă în București comunitatea LGBTQ+ este discriminată, înseamnă că o organizație precum ACCEPT își justifică în continuare existența și că are în continuare nevoie de fonduri pentru a-și plăti angajații care luptă cu autoritățile homofobe.

N-a fost nevoie decât de un singur amănunt pentru a se ajunge aici: notificarea (nu cererea, notificarea) Primăriei că la marșul Bucharest Pride vor participa 10.000 de oameni. În condițiile în care orice altă demonstrație este limitată prin hotărârile perpetuate în eterna stare de alertă la 500 de persoane, Primăria nu avea cum să aprobe așa ceva. Și n-a aprobat. Locul de desfășurare a marșului se mai putea negocia, numărul de participanți nu, căci asta e legea. Dar n-a fost nimic mai simplu decât să auzim acuzații de discriminare și homofobie, oprimarea comunității LGBTQ+ și așa mai departe.

Normalitatea se va instaura în ziua în care toți vom avea aceleași drepturi și ne vom asuma aceleași obligații legale în vigoare. Cei mai mulți dintre noi credem că o astfel de zi este foarte apropiată, cel puțin în ceea ce privește comunitatea LGBTQ+. Dar, atunci când se va întâmpla asta, când se va instaura această normalitate, firească, ce vor face oare cei care trăiesc, de 23 de ani, doar din specularea din ce în ce mai micilor diferende? Vor reuși să-și găsească o altă sursă de venit decât specularea discriminării sau vor începe să ceară pensii speciale?




1 comentariu

  1. #1

    Tw verifica cineva daca esti LGBTQ+? Ca este prea atractiva discriminarea asta pozitiva…

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.