Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

O autostradă prea îndepărtată

Sibiu este un oraș frumos, așa cum frumoase sunt toate orașele României. Întrebați locuitorii celui mai mic și pricăjit oraș al țării și vă vor spune că metropolă mai acătării decât cea în care își duc zilele nu există. Nici aici și nicăieri pe Pământ.

Din nefericire pentru Sibiu, sunt prea puține evenimentele istorice care să-i ofere acestui oraș transilvănean șansa aniversărilor sau comemorărilor în spații largi, însoțite de generoase băi de mulțime.

Atunci când rămâne cu șamponul festivismului împleticit în chică, președintele Iohannis este nevoit – vrea, nu vrea – să se deplaseze. Și nu chiar în direcția dorită de domnia-sa, mai spre vest, unde palmierii își mențin frunzele verzi tot timpul anului. Se întâmplă, din când în când, ca drumurile unui președinte să ducă spre alte orașe frumoase ale patriei. Să zicem, de exemplu, Iași.

Din când în când, politicienii români își amintesc de Iași. Cam o dată pe an, atunci când se aniversează un număr de ani de la Unirea Principatelor Române. Așa e trecut în calendarul oficial, așa trebuie bifat: pe 24 ianuarie ne încolonăm frumos, ne urcăm în mașinuțele nostre nemțești și fericim poporul cu chipurile noastre istețe de politicieni creți. Eminescu era mai ireverențios, dar nu ne punem la mintea acestui ziarist antisemit.

În urmă cu un an și puțin, în decembrie 2018, într-un gen de-un populism uluitor, Parlamentul a votat pe repede înainte, iar președintele a promulgat legea, compusă din doar patru articole, prin care se decidea construcția Autostrăzii Unirii, ce leagă Iași de Târgu Mureș. În 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii, Ministerul Transporturilor trebuia să demareze „procedurile necesare pentru realizarea obiectivului de investiții Autostrada Unirii“. 30 de zile au trecut de aproape 13 ori de atunci până azi, iar ministrul Transporturilor tocmai ne-a spus, la câteva zile de la aniversarea/comemorarea Unirii, că de-abia anul viitor vom avea un studiu de fezabilitate reanalizat și un plan de investiții valabil. Vom construi autostrada respectivă, de o importanță strategică deosebită, pe care kürtös kalács-ii vor circula mai bine și mai cu spor, pe fonduri europene. Din ce alocare financiară, dacă vom construi, ca și până acum, restul autostrăzilor din țară, care au văzut fonduri europene doar dacă au fost invitate le multitudinea de seminarii și workshop-uri, asta nu ni se mai spune. Dar e bine. E plină țara de fonduri europene, de proiecte viabile, de promisiuni imediate realizabile niciodată.

A fost nevoie ca zâmbetul președintelui sibian al României să fie tulburat de huiduielile ieșenilor pentru ca politicienii să-și aducă aminte că, pentru prima dată în istorie, o lege îi obligă să construiască o autostradă. Dar există de aproape zece ani o lege prin care România ar trebui să aloce 6% din PIB pentru finanțarea învățământului. Și nu o face. Anul acesta, învățământul și cercetarea primesc, la un loc, 2,7% din PIB. Cu 0,7% mai mult decât primește armata. E drept, armata este mult mai importantă. Ea ne apără nevoile, neamul și autostrăzile inexistente. Armata, din ce în ce mai bine înzestrată, ne va ajuta să ținem piept năvălitorilor din Iran sau de cine mai știe unde. Bine că, în timp ce noi vom apăra porțile Europei, Europa, ea însăși, nu va mai construi catedrale. Are destule.

Și, totuși, nu e nevoie să fii huiduit la Iași pentru a înțelege că românii din provinciile istorice ale țării sunt din ce în ce mai rupți unii de alții. N-au autostrăzi, dar n-au nici căi ferate. Aeroporturile nu sunt niște locuri de unde pot pleca spre destinații din țara lor, ci, mai degrabă, plătind mai puțin decât pentru un bilet de microbuz, depopulează țara, devenind mână de lucru ieftină pentru confrații nostri europeni.

Atunci când aterizează pe aeroporturi din străinătate, cei mai mulți români aplaudă a ușurare, în disprețul păturii educate și cu nasul pe sus a țării. Atunci când li se vorbește despre autostrăzi, despre care știu mai multe din povești și din cărțile de colorat, românii huiduie.

Poate de aceea politicienilor români li se pare mai ușor să mijlocească, mai degrabă, curse aeriene externe decât construcții durabile pe teritoriul țării care i-a votat și le-a dat o sursă de venit destul de facilă.

Din când în când, o dată pe an, huiduim. În rest, aproximativ 364 de zile, aplaudăm. Chiar 365 de zile, în anii bisecți. În definitiv, Herodot avea dreptate: aplaudacii sunt cei mai viteji și mai drepți dintre toți tracii fără autostradă.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.