A devenit extrem de plictisitoare, ba pe alocuri chiar enervantă, mantra asta cu alesul între răul cel mai mic și răul cel mai mare. Sunt din ce în ce mai multe vocile care spun că n-ar trebui să alegem între rău și rău, fie ele mici sau mari. Dar aceste voci nu sunt auzite. Politicienii români, deși vii, ne arată din ce în ce mai des vata din urechi, însoțitoare firească a celei din nas. Mumii prezervate din timpuri imemoriale pentru a ne bântui timp de generații, politicienii de pe aici, ca și cei de aiurea, nu știu altceva. De mult prea multă vreme nu fac decât să ne ofere opțiuni din spectrul răului. Știu ei înșiși că nu pot face pasul spre binele public. Adică își asumă minciuna, în general, dar nu și una atât de gogonată. Nu ne pot spune în față că ei reprezintă binele. Sunt răul necesar, oricum ai da-o. Dar chiar avem nevoie de rău? Părem tâmpiți? Chiar dacă nu părem, oricum suntem luați. Când vor simți că asta cu „răul cel mai mic“ chiar nu mai merge, consultanții le vor propune alte opțiuni. Vom avea de ales între răul cel mai sclipitor și răul cel mai mediocru. Răul școlit în străinătate și răul școlit în România, Răul cel mai bun cu animalele și răul care le chinuie. Răul cel mai LGBTQ și răul cel mai straight. Asta e logica vechii lumi. În lipsă de viziune, nici nu vom ieși din ea prea curând. Suntem crescuți așa, să credem că nu ne așteaptă decât rău, că nu avem alte variante. Religiile ne pregătesc pentru asta, politica ne vorbește despre asta, școala este construită pe prezentarea răului, nu pe promovarea binelui. Peste tot în societate răul beneficiază de cei mai buni agenți de marketing pe care și i-ar putea permite cineva. Practic, în ADN-ul nostru scrie că nu există bine, ci există doar „mai puțin rău“.
Din perspectiva asta trebuie judecat, cumva, și Ludovic Orban. Personaj mereu între două ape, benignul etern wanna-be al liberalilor nu putea fi, pentru nimeni, răul cel mai mare. El a fost mereu, aproape, răul cel mai mediocru. Deși a fost mereu arogant fără îndreptățire intelectuală sau profesională, a fost ignorat, pentru că la șprițuri era simpatic. Deși activează de 30 de ani, Orban (Ludovic, nu fra-su) n-a fost luat în serios de nimeni. Părea ușor de dus de nas cu un pahar plin, un îndemn la dansat pe mese, o achitare străvezie. Dar minionul mediocru a ajuns în fruntea bucatelor. În loc să tranșeze corespunzător curcanul de ziua recunoștinței către binefăcător, dând Iohannisului ce-i al Iohannisului, M.M. (minionul mediocru, n.n.) s-a apucat să spună ce gândește. Sau, mai degrabă, ne-a dezvăluit negândurile lui.
Trecem peste tot răul pe care deja l-a făcut, plecându-ne în fața corporațiilor în dauna intereselor legitime ale populației, și ajungem la momentul în care Ludovic Orban se dezvăluie drept răul cel mai cinic al momentului.
„PSD trebuie să aleagă între două rele: alegerea primarilor în două tururi și, practic, alegerile anticipate“. Asta a zis minionul prezidențial în direct, la o televiziune care nu are ore de vârf.
Practic, cu acel rânjet tâmp ce-l însoțește mereu, mai credincios decât un sepepist, Orban ne-a spus că și alegerea primarilor în două tururi e rea, dar și că anticipatele sunt rele. Pe bune? Și, atunci, de ce am înclina, noi, ca public alegător, spre vreuna dintre ele?
Suntem mulți cei care nu credem că alegerea primarilor și a președinților de consilii județene uninominal, în două tururi de scrutin, ar fi ceva rău. De fapt, ar fi ceva foarte bun. Dar Orban, care promovează alegerea primarilor în două tururi, ne spune că e un lucru rău. Pe de altă parte, și anticipatele sunt un lucru rău, spune tot el, deși dorește anticipate.
Am greșit când m-am gândit la minion ca la răul cel mai cinic. Cinismul presupune inteligență. Ceea ce…
La următoarele alegeri, oricare vor fi ele, Ludovic Orban va reprezenta răul cel mai masochist. Din păcate, consilierii nu-l vor putea promova drept alternativă la răul cel mai sadic. Acesta nu candidează. A candidat anul trecut și a câștigat deja încă un mandat de cinci ani.
