Șah și table cu Justiția

Acum aproape două decenii, pe culoarele tribunalelor umblau diverși domni și doamne cu rochii negre lungi, trăgând cu urechea la greii Baroului București, în încercarea de a mai prinde câte un pont. Se zvonea pe atunci că, la întocmirea Constituției, părinții acesteia și-au pregătit bănoase cariere în avocatură, lăsând sumedenie de portițe pe care să le exploateze ulterior în dosarele celor mai grași clienți ai lor, prin ridicarea de excepții de neconstituționalitate. Dacă ne uităm suficient de în urmă, zvonurile aveau ceva temei. Sunt nenumărate procese care, din excepție de neconstituționalitate în excepție de neconstituționalitate, au dus fie la achitarea inculpatului, fie la prescrierea faptei și închiderea procesului.

După 2004, după căderea lui Adrian Năstase și plecarea Rodicăi Stănoiu, în sistemul judiciar din România a început să bată vânt de schimbare. La impulsurile Monicăi Macovei, cu larga susținere a lui Traian Băsescu și cu sprijinul aparent necondiționat al Serviciilor, s-au împrospătat parchetele, s-au curățat tribunalele, s-a făcut ordine la ÎCCJ, CCR a început să joace activ, practic aflând și populația că există o Curte Constituțională.

Teoretic, la vârful parchetelor, la Înalta Curte de Casație și Justiție și la CCR nu ar ajunge decât cei mai buni specialiști în drept, fie că sunt ei judecători, procurori sau constituționaliști. Așadar, teoretic, schimbările din Justiție ar fi trebuit să se petreacă sub supravegherea celor mai buni dintre cei mai buni. Codurile (penal și civil) ar fi trebuit să fie nu neapărat impecabile, dar măcar apropiate de perfecțiune, mai ales că nu au fost dezbătute în Parlament, ci au trecut prin asumarea răspunderii guvernamentale. Legile date în acea perioadă ar fi trebuit să fie brici, iar toate procedurile aplicate de către procurori și judecători să respecte cu strictețe legea. Dar nu s-a întâmplat așa, descoperim, iată, în anii din urmă.

În campania electorală pentru alegerile prezidențiale din 2014, Monica Macovei povestea, într-o emisiune TV a cărei înregistrare a dispărut de pe Internet, că pe vremea când era trimisă în Kosovo de către Consiliul Europei ca expert legal pe lângă misiunea OSCE (1999-2000, după bombardarea Serbiei), alcătuia “instanțe zburătoare” care rezolvau diverse procese. Practic, povestea doamna Macovei, se urca în elicopter și cobora din când în când pentru a alege diverși cetățeni cărora le repartiza ea însăși roluri: “Tu ești procuror, tu ești judecător, tu ești avocat”. Cu elicopterul, „instanțele zburătoare” de care era atât de mândră doamna Macovei se deplasau prin localitățile din Kosovo, unde împărțeau dreptate. În ce bază legală? Nu am aflat nici până în ziua de azi.

Aceste “instanțe zburătoare” erau, de fapt, tribunale ale poporului care încăpeau în elicopterele militare ale forțelor de menținere a păcii. Nici măcar ca glumă nu putem numi chestia asta act de justiție. Dar Monica Macovei era foarte mândră de această realizare a sa.

Atunci când a preluat Ministerul Justiției din România, Monica Macovei ar fi vrut să ducă mai departe judecățile sumare al “instanțelor zburătoare” din Kosovo. Dar România avea deja un sistem legislativ în funcțiune și nici nu se afla în război civil, așa că excesele erau mai greu de pus în practică. Trebuiau schimbate legile, lucru ce s-a și întâmplat. Că s-au schimbat în bine sau în rău, este greu de spus. Marele păcat este că nu s-au respectat.

A venit un moment, cândva, nu se știe exact când, când sistemul a preluat frâiele. Monica Macovei nu mai era ministru, nu i se poate pune asta în cârcă. Ea doar a netezit drumul.

Dorința de a condamna mult și definitiv, cât mai repede, a dus la încălcarea procedurilor judiciare. Interceptări telefonice făcute cu mandate de siguranță națională, pentru că astea se obțineau mai ușor. Denunțuri obținute sub amenințare, probe ținute la secret față de inculpați și de avocații acestora, pe motiv de protocoale secrete. Cea mai mare lovitură dată proceselor răsunătoare ale ultimului deceniu sunt tocmai nerespectarea legii în constituirea aleatorie a completurilor de judecată și protocoalele secrete dintre SRI, parchete și ÎCCJ. Acestea duc, iată, la reluarea proceselor, la eliberarea din închisoare a unor mari trofee și la cine știe ce alte consecințe. Toată lupta cu corupții și mânjiții din ultimii 15 ani este anulată de faptul că vârfuri ale sistemului judiciar pur și simplu nu au respectat legea.

Întrebarea este: cum de, totuși, a fost posibil așa ceva? Cum de cei mai școliți juriști ai țării au putut să încalce legea? A fost o greșeală – impardonabilă, de altfel – sau ăsta a fost, de fapt, planul?

Pe măsură ce vedem cât de tare s-a întins practica ilegalității în Justiție, e din ce în ce mai greu să credem că totul a fost doar o greșeală, doar un exces de zel. E foarte posibil ca, începând cu 2009, sistemul să-și fi pregătit, pentru el și oamenii săi, propria variantă de amnistie și grațiere. Bazată nu pe ordonanțe de urgență sau legi date în Parlament în acest scop, ci pe specularea încălcărilor legii la care tot el, sistemul, a instigat. Ce vor spune procurorii și judecătorii dacă vor descoperi, într-o zi, că toate asigurările primite că orice ar face e bine au constituit, de fapt, baza eliberării și albirii marilor infractori prieteni cu sistemul în baza viciilor de procedură?

Dar cine ar fi putut gândi atât de șahistic acest plan al marii eliberări? În nici un caz Florian Coldea. Pentru a gândi astfel e nevoie de cineva cu șiretenia subversivă a lui Băsescu, dar cu o răbdare pe care acesta nu o mai are de multă vreme.

Să spunem, însă, că e vorba doar despre vicii de procedură și ilegalități. Dacă am accepta că ar fi putut fi un plan, ar fi mult, mult prea înfricoșător.