Securiștii între ei

„Ca să înţelegeţi, el, Băsescu, era turnătorul tuturor matrozilor care treceau prin Anvers și cumpărau și ei lănțișorul de aur mai ieftin decît putea el”, zice Silvian Ionescu, ofițerul care l-a ținut pe președintele României în palmă acum un sfert de veac.

Cîtă gingășie ascunde acest lănțișor la care visa întreaga Românie și cum a reușit istoria să îndese în el muntele de mizerie clădit de Securitate! Traian Băsescu, șobolanul de la Anvers, își pîndea colegii și raporta mica bișniță la superiori. Avem în față o fotografie a jegului în care stau rădăcinile democrației și ale statului modernizat.

Silvian Ionescu e un securist în linia dicționarului, un cîine al dictaturii, cu botul afundat în abdomenul victimei colective, hrănindu-se din frica populației și din slăbiciunile regimului. E una din miile de păsări Phoenix ale Securității care au renăscut din propriile tunuri, întoarse cu afetul spre trecut. Privirea lui de gabor rău nu se poate să se fi înșelat. Băsescu chiar a pîndit lănțișoare. Zece ani la rînd, țara asta a avut în fruntea ei o ființă care și-a dus traiul în mica abjecție portuară, în suferința fraților săi contrabandiști, livrați organelor.

Sînt opt dovezi materiale, documente oficiale ale statului român, produse înainte și după 1989, care atestă negru pe alb că Traian Băsescu a fost turnător la Securitate. Au fost publicate, au fost invocate, au fost recunoscute de instituții, dar toate opt nu fac cît strigătul acestui securist de Silvian Ionescu, care a tras în piept, de aproape, vaporii toxici pe care-i emana subordonatul său.

Ca dovadă, prin forța fatală a prostiei și a epoleților, Traian Băsescu a fost ales și răs-ales decenii și mandate la rînd. Lumea l-a iubit și l-a crezut, așa cum eleva din Vaslui a luat de bune asigurările celor șapte derbedei înainte de viol.

Un intelectual emblematic al acestei țări i-a spus președintelui Băsescu, la capătul mandatelor, cînd omul săvîrșise cam tot ceea ce aveau nevoie medicii și procurorii ca să formuleze un diagnostic, următoarele cuvinte: „Timp de zece ani cît aţi fost preşedintele României, nu aţi făcut decît să ne aşezaţi pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele în chip matur al României, trebuia să ne aşezăm. Şi pentru asta vă mulţumim”.

E un hău care se deschide între aceste vorbe liturgice și lătratul veninos al ofițerului de caz. Într-o parte e somnul, în cealaltă – omul. Cei zece ani s-au prăbușit în abis, iar dacă strigăm după ei, tot ce primim e răspunsul preferat al președintelui nostru, pe care nu pot să-l scriu aici fără să fac să roșească toată editura Humanitas.