Astăzi, când până și cele mai solide și funcționale democrații ale lumii sunt puse la încercare de curentele razna-extremiste, România pare locul perfect în care prostia să triumfe asupra mediocrității. Ultimele sondaje arată că ne îndreptăm cu pași mari spre nicăieri și că nici un argument rațional, dacă ar fi să existe vreunul, nu mai poate să oprească tăvălugul delirului inculturii și inepției, ce se revarsă asupra unei clase politice prinse în ofsaid de propria strategie.
Terenul a fost pregătit decenii la rândul, încă de când am sărit pârleazul din comunism spre democrație. Noua nomenclatură, curățată de trecut în aburii tranziției, a înțeles perfect că, în lipsa unor instrumente de represiune, prostia și lipsa de educație ori cultură sunt condiții de bază pentru a controla o populație. Statul te vrea prost! Nu e doar o simplă vorbă, e realitatea unor decenii în care educația și cultura au fost sabotate și distruse sistematic, până în punctul în care chiorul a ajuns împărat în țara orbilor. Facem școală fără să facem carte, căci important nu e cu ce-ai ieșit în cap de pe porțile școlii, ci diploma pe care o porți la butonieră. Iată, trăim în țara în care diploma cântă, și o face atât de bine că s-ar fi lăsat de comedie până și Dem. Rădulescu, dacă ar mai fi trăit astăzi.
Inteligența naturală trebuie dublată de educație, de cultură, de un set de valori și principii fără de care o societate nu are cum fi liberă sau democratică. Iar aceste principii nu pot fi doar enunțate, ci trebuie cultivate, în școală, în spațiul public, prin puterea exempului pe care orice persoană ajunsă să reprezinte ceva într-o comunitate ar trebui să-l dea. În lipsa acestor valori și principii, românul și-a folosit inteligența pentru a se adapta, iar instinctele au luat locul, în mod natural, unor decizii raționale. Părinții își dau copiii la școală nu ca să învețe ceva, ci ca să aibă o diplomă pe care, dublată de pile și relații, să o poată folosi pentru a lua parte la dezmățul mediocrității. Oamenii se înscriu în partide nu pentru că vor să schimbe ceva ori să dea ceva înapoi societății, ci pentru că vor un set de relații și cunoștințe care să le asigure acces mai rapid la posturi, beneficii și resurse.
De sus până jos, mediocritatea și chiar prostia cu pretenții au măcinat întreaga societate. În România profundă nu contează ce știi, contează pe cine știi, iar asta mai cu seamă în sectorul public.
Proiectul de țară al nomenclaturii comuniste, convertită la capitalism, a funcționat de minune, chiar și cu influențele incontestabil benefice ale unui Occident care ne-a tras după el aproape cu forța. Românii plecați în străinătate au văzut cu propriii ochi că se poate trăi mai bine din muncă cinstită. Întorși acasă, însă, au văzut că se poate trăi chiar mai bine din furt la tine-n bătătură.
Prostia ca proiect de țară a funcționat și încă funcționează. Prostia s-a extins și se regăsește azi nu doar în păturile pe care nomenclatura le voia obediente, ci chiar în rândurile noii nomenclaturi. Era normal, previzibil! Iar acolo unde mediocritatea e vârful, prostia e greu de condus, cu atât mai mult cu cât ea a fost altoită cu o frustrare și o nemulțumire generale.
Suveranismul și extremismul care vin astăzi ca un tăvălug nu sunt nimic mai mult decât o șmecherie a unei inteligențe lipsite de valori și principii, gata să profite de incapacitatea mediocrității partidelor clasice. Europa, Occidentul, multinaționalele, tot ce nu e românesc trebuie înfierat, căci asta e noua fentă după care prostul de rând pare dispus să fugă.
Ăsta e peisajul de azi, reflectat în sondaje, cu un val extremist care stă să se aștearnă peste țară și căruia mediocrul veleitar din fruntea partidelor clasice nu pare să știe cum să-i facă față. Și toate astea se întâmplă în timp ce România normală – căci mai există și o Românie normală, încă ancorată în educație, cultură și principii – privește fără să poată face ceva. Căci România normală e astăzi mult prea mică pentru a putea depăși condiția de victimă colaterală a războiului dintre prostie și mediocritate.
2.734 de vizualizări



„Noua nomenclatură, curățată de trecut în aburii tranziției”…. este, surprinzator, tot vechea nomenclatura, de la fosti presedinti, la fosti presedinti CCR sau vechi si noi parlamentari.
„Diploma pe care o porți la butonieră” , azi, e un lux chiar si pentru unii parlamentari care ridica mana sa voteze….legi.
„Suveranismul și extremismul”…. e bine ca faceti distinctia, unii le considera sinonime, criticand cu manie proletara „suveranismul” desi notiunea este cuprinsa in art.1 din Constitutia Romaniei.
Notiunea de „stat suveran” nu mai place multora.
Excelent articol si punct de vedere!
La școală (We don’t need no education)
La școală toate filmele sînt mute,
fiindcă, zău, cine să mai asculte?
La școală-i ca la teatru – mai dramatic,
cu un actor-regizor antipatic
pe care spectatorii-atenți îl urmăresc
doar ca să-l vîre-n monologul lor ceresc
la rubrica „așa nu!”, la blesteme,
deoarece acest actor le dă și teme,
și puzzle-uri ce se numesc pobleme
primind în schimb infime tantieme.
Iar spectatorii vin și trec apatici –
păcat de ei, unii ar fi simpatici!
La școală-i ca la circ, însă de-o mie
de ori mai „dangerous, frăție”.
Tu, acrobat – dator să execuți mereu
salturi mortale pe suma de-un leu
știi cînd te duci la muncă, nu cînd vii,
de scapi de gloata de-așa-ziși copii,
sau dacă scapi, de te întorci acasă
nu înjurat si nu cu clapa trasă,
dacă ai tăi copii vor fi azi bine,
căci poate cineva e supărat pe tine
și, creier mic, găsește că e dulce
să se răzbune pe ai tai, apoi să-și culce
capu’-obosit pe bancă, la engleză,
ba chiar să sforăie în limba-animaleză.
Și de ești clovn (că-n circu-acesta poți
s-alegi această meserie – de suporți
bătăile de joc necontenit venite
din mințișoarele prea curând obosite),
și de ești clovn, tot nu-ți va fi ușor.
Va trebui să-ți construiești un coridor
prin care să străbați neatins pădurea
în care pîndesc lotri cu securea
vorbelor care taie-n carne vie –
pe care ți le-aruncă-n cap tot ție,
care-ai ales să-nduri batjocura
glumind cu ei – și, totuși, încercînd ceva
să vîri cumva în capul lor de mucava,
de tinichea, gol înăuntru, precum o măsea
mîncată de internele-i probleme
și, aparent, intactă multă vreme.
Nici acrobat, nici clovn nu sfătuiesc
pe nimeni în acest funambulesc
decor să se-angajeze-n mîndrul circ
pe care niște oameni de nimic
îl numesc țanțoși astăzi: școală,
deși n-au prins vreodată-aceasta boală.
La școală,-n vremea nouă, ca-ntr-o hală
se-adăpostesc flămînzi, cu burta goală,
și-o mînă dintre cei ce-n astă viață
mai știu de ce, și cum se-nvață.
Aceștia, vai de ei, sînt asupriții
celor ce vin aici cu superstiții,
celor ce cred că „se ia” un examen
cu patru cruci și-ncă vreo trei de amen,
celor ce se înalță pe un munte
de foi, foițe, hîrtiuțe multe
pe care, iarăși, cine să le-asculte?
Poate doar instituțiunile oculte…
Ei se înalță astfel sus, pînă la cer
(la care cer nu e nici un mister),
adică în mărețul Minister
de-unde curg zilnic ordine de fier
care încătușeaza dur voința
acelora care mai au putința
de a vedea dincolo de-al lor nas,
și dincolo de-al ornicului tainic glas
care ne-anunță cît ne-a mai ramas
pînă ședem la ultimul popas.
Mă duc la școală, încă mă mai duc,
cînd trist se scutur’ frunzele de nuc,
cînd cad zăpezi tăcute,-ori viscolite,
cînd ghioceii iar scot capete pitite,
și, da, mă duc mereu cînd înfloresc
castanii pentru neamul omenesc.
Din acest neam parte sîntem cu toții,
bunicii, și părinții, și nepoții.
Și profesorii, da, orice s-ar crede,
și-oricum această lume îi mai vede,
sînt foarte sigur c-ar putea să fie
brațele-acestui trunchi – o veșnicie,
și inima, și creieru-ar putea
să fie azi, și mîine tot așa!
Dar, vai! Ei se împart în clanuri,
cu diferite scopuri, varii planuri,
și-ncă din era primitivă, cum știm bine,
clanurile se înfruntă pe coline,
cîmpii și lunci, posade printre munți
cu strînse buze și-ncruntate frunți.
Din aste bătălii ce să mai iasă
bun pentru generația distrasă
de unde, și ecrane, și gadgeturi
mîncări de plastic, pungi de plastic, peturi?
Nimic, desigur, raspund eu anemic,
căci nu-i mai pasă nimănui de-acest ischemic
ce-am devenit în anii de pe urmă,
cum se cuvine integrîndu-mă în turmă.
Mă duc la școală și mai intru-n clasă
simțind cum gîfîi cînd, cu frîna trasă,
vagoane-mping cu ultime puteri
(nici urmă de elanul cel de ieri)
spre a primi,-n final, doar vreo ocară,
ori un scuipat în sunet de fanfară
afonă, delabrată și coțcară,
în care cîntă toți care cîntară –
pe cînd acei care mereu tăcut-au
tac iar, repetînd ce făcut-au.
Împing în continuare, frîna-i trasă,
sînt rătăcit pe drumul către casă
(casa mea era, ce pot face, școala veche
care nu-și mai găsește azi pereche),
iar filmele sînt mute și sînt multe,
toți trăncănesc, nimeni n-ar sta s-asculte,
de-aceea dăm sonorul mare-n cască,
dar mic afară, să nu se cunoască
dacă mai știm lega corect vreo două vorbe.
(Mai mult: de-avem cu vorbe multe tolbe.)
Nu vrem cumva să se-afle, nu-i asa,
că am citit o carte, c-am făcut ceva
ce nu face cu zel pe internet
tînărul cel frumos și-analfabet
care aspiră (asta-i chiar bizar,
de ne-nțeles în capul meu ignar)
să fie-n locul meu plătit infim
cu cîțiva lei și-o tonă de venin.
Povestea lui nu e povestea mea,
dar nu se știe, poate-altcineva
în locul meu chiar va veni-ntr-o zi
și, ca și mine,-n van se va trudi
cu alte gloate de ciudați copii,
cu alte hoarde de morți ce par vii –
să-i scoată de pe bandă și din hală,
să-i facă să-nțeleagă că-s în școală,
de unde oameni, nu piese de strung
ar trebui să iasă. Poate-ajung
la ziua-n care voi vedea minunea
și, poate, voi avea înțelepciunea
copilului să-i susur in ureche:
aceasta nu mai este școala veche,
dar tu o treabă bună ai făcut.
Ia-o mereu, mereu de la-nceput
și caută să o faci și mai bună
fără s-astepți cunună la sfîrșit de lună,
de an, de veac, sau de mileniu. Da:
o meriți, deci primește școala mea!
Cu toată stima, A. Mătiță