Emil şi detectivii

Nemţii au un cult pentru Erich Kästner, şi asta nu numai de dragul cărţilor sale pentru copii. I-am citit şi alte romane, scrise cu un talent şi o versatilitate literară care te fac să visezi frumos. Dar Emil şi detectivii mi-a rămas în amintire într-un sertar special. E o poveste pentru copii scrisă de un adult care nu se prosteşte şi care are încredere în inteligenţa cititorilor săi. N-am recitit cartea, aşa că e posibil să mă mai înşel la amănunte.

Un puşti dintr-un oraş de provincie e trimis la Berlin, la rude. Are ceva bani de buzunar şi un plic cu bani prins cu o agrafă de buzunarul hainei, o datorie pe care mama sa o plăteşte astfel. Mama lui Emil e coafeză, la fel cum a fost şi mama romancierului, iar în casa lor se vorbeşte des despre bani din cauză că banii lipsesc de cele mai multe ori.

În tren, un domn amabil, cu o pălărie tare, intră în vorbă cu el, îl tratează cu ciocolată şi după ce Emil adoarme îi fură banii. Emil nu se lasă. Porneşte pe urmele hoţului. La Berlin, Profesorul, un băiat mai răsărit, cu intenţii de detectiv şi prietenii lui îi sar în ajutor. Kästner construieşte o poveste palpitantă şi în aceeaşi măsură plauzibilă despre copii care se maturizează înainte de vreme, avînd de-a face cu răul şi cu criza economică.

Pe vremea cînd în Germania lui Hitler se ardeau cărţi în piaţă, au fost puse pe rug şi cărţile lui Kastner. Scriitorul era om de stînga. Totuşi după război a ales RFG-ul, nu RDG-ul. A preferat stînga într-un sistem capitalist pe care l-a putut critica pînă la moarte, stîngii biruitoare, dar necriticabile, din RDG. 

Pentru cititorul adult, Emil şi detectivii are ceva din frumuseţea naivă a poveştilor populare germane şi în acelaşi timp din rafinamentul expresioniştilor care se joacă de-a lumile posibile. Poţi citi acest roman şi drept o cruciadă a copiilor împotriva răului, dacă vrei un nivel de lectură mai ambiţios, dar şi ca o poveste realistă despre victoria inocenţei asupra ticăloşiei. Adică victoria lui Emil şi a micilor detectivi din Berlin asupra domnului cu pălărie tare, spărgătorul care nu s-a abţinut să jefuiască şi un copil în tren, de nemernic ce era. 

Cînd eram mic, am fost la teatru să văd Emil şi detectivii după ce citisem cartea. Umblau să-l prindă detectivii copii pe domnul cu pălărie tare şi ţipau copiii din sală să-i ajute. Eu, ştiind cum se termină povestea, tăceam tot mai încordat. Dar dacă, acolo pe scenă, domnul cu pălărie tare izbuteşte să scape?