Eminescu în cultura populară (niscaiva glose)

Eminescu poet popular este pus deseori în umbră de Eminescu poet național.

Înainte de a deveni instituție de stat (nu întotdeauna una culturală), Eminescu a fost, decenii la rînd, o vedetă a românilor simpli, mai mult sau mai puțin alfabetizați. „Un rockstar”, cum spune analistul media Iulian Comanescu în cartea Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009). În modernismul incipient, în care România nu avea televizoare, ci romanțe pe plăci de gramofon, Poetul lansa postum hit după hit, inspirînd generații întregi de tineri romantici.

Cum o fi fost pe vremea cînd Eminescu încă nu intrase în manuale, cînd marii istorici ai literaturii nu îi forjaseră portretul tipizat care avea să umple comentariile și referatele școlare de mai an? Înainte să i se facă statui? Înainte să îl declare Dan Puric tabu suprem al românismului (rezumînd, în cîteva fraze bubuitoare, o întreagă eră de propagandă național-comunistă)? Înainte ca ilustratori manieriști precum Ligia Macovei să-i deseneze chipul, în sute de viniete conforme standardelor artei oficiale, cu pletele transformate în ramuri dezolate (din care își iau zborul cocori) și cu ochii închiși prin care se vede, anamorfotic, cîte-o fecioară plîngînd elegiac în raza unui Luceafăr etc.

E greu de spus. Cu toate acestea, și astăzi, după ce Eminescu a ajuns față de bancnotă și spaimă a candidaților la Bac, cultura populară i-a rezervat, în panteonul figurilor legendare, un loc nepereche.

Iată un episod care tranșează realitatea cotidiană cu efectul unei vivisecții. Vă amintiți? Acum doi ani, Cristian Tudor Popescu a făcut furori pe Internet cîntînd maneaua lui Eminescu pe care o auzise din difuzoarele unui taxi.

Cine n-o știe sau a uitat-o poate regăsi pățania googăluind ctp + manea sau manea + eminescu. Rezultatele, precum pletele, curg rîu. În diverse montaje video, mai lungi sau mai scurte, îl putem asculta pe jurnalist cîntînd (deloc lipsit de talent) două strofe din Maneaua lui Eminescu: „Scria bine cu stilou’ / Şi-o iubea p-aia ca bou’… / Da’ n-a mai făcut nimica, / I-a spart banii Veronica”. Se înțelege că e vorba de Veronica Micle și, de asemenea, cine e atent la etica și valorile larg împărtășite azi în societate, sesizează o întreagă tramă, între un îndrăgostit idealist și o damă cheltuitoare, căreia – vai… – nu a apucat să „îi facă nimica”.

Mai păguboase sînt căutările după numele lui Florin Baboi, manelistul cu pricina, ale cărui clipuri au dispărut treptat de pe net, din pricini obscure. Se pare că Baboi s-a retras din cariera de interpret și și-a întărit faima de textier al maneliștilor. Lui îi datorăm lyrics-uri de ocazie, unele chiar encomiastic-electorale, precum Maneaua lui Băsescu. Baboi însuși este unul care – vorba lui – „scrie bine cu stiloul”. Un Eminescu al maneliștilor. Unul dintre ei. Căci mai există un Eminsecu (sic!) al manelelor, numit așa pentru că e considerat genial, asemeni lui nen-su de peste veacuri: compune, scrie texte și orchestrează pentru mai mulți confrați. Numele său oficial este Leo de Vis, ceea ce sună – cum se spune – „de acolo”. A-l numi pe cineva Eminescu este un compliment echivalent cu doxat, genial, măiastru. Un showman de Internet, cu veleități de manelist, s-a autointitulat Eminescu al prostiilor, pentru că face glume licențioase. Scheciurile lui abundă în poante misogine și discriminatoare (uneori chiar antițigănești, la modul asumat autoironic).

Pe alte planuri, blazonul popular făurit lui Eminescu este cel din cîntecul lui Baboi: un dezastru în materie de femei, cheltuieşte o grămadă, iubește „ca bou’”, dar fără finalizare. Așa apare și în comics-urile și desenele animate viralizate în ultimii ani pe net. În ele, Eminescu caricaturizat e un fraier care oftează, neconsolat pe plan sentimental, în timp ce Creangă îi dă replica, în contrapondere, ca un Sancho haios, vulgar și abil în chestiunile lumești.

O interpretare ceva mai superficială e cea legată de coafură: Eminescu denotează o anume pieptănătură (desuetă și geek), cu părul pe spate, fruntea degajată și pletele în vînt.

Dacă acest blazon caricatural resimte doar vagi urme ale operei lui Eminescu, în schimb rezumă biografia popular-romanțată care i s-a coagulat Poetului în timp, asemeni vidas-urilor medievale (acele însăilări prozopoetice, în care saltimbancii vulgarizau viața și opera trubadurilor). Moartea acoperită de mister a lui Eminescu, sifilisul despre care s-a vorbit mulți ani șoptit, „pe neoficiale”, ca despre ceva rușinos, bașca, mai de curînd, editarea versurilor pornografice, acele răbufniri intimisime, nedestinate de Poet publicării – toate au participat la forjarea unei mitologii promiscue, numai bună de otevizări și tabloidizări infinite.