Eminescu vrea să meargă la iUmor, cu un număr de umor involuntar, în care să vorbească despre cum se crede el un geniu neînțeles care vrea să moară la marginea mării.
– E o idee foarte bună, îi spune amicul Caragiale.
– Serios? Nu faci mișto de mine?
– Nu, nu. Chiar îți recomand să mergi. Și spune-le și despre cum nu credeai tu că o să-nveți a muri vreodată.
– Dar e potrivită pentru iUmor?
– Da, toate poeziile tale lacrimogene sunt bune. O să râdă lumea cu gura până la urechi, crede-mă!
– Am și niște încercări de epigrame.
– Lasă-le pe-alea, uită de ele, arde-le!
– De ce? Sunt încercări oneste de a face umor.
– Da? Și a râs cineva la ele?
– La produsul finit, nu. Dar a râs Veronica Micle când i-am prezentat ideea.
– Ce idee?
– Că vreau să mă apuc de scris epigrame.
