EUGEN SIMION: “Asistăm de ani de zile la o farsă imensă şi la un fals, deplorabil discurs mioritic”

Criticul și istoricul literar Eugen Simion a fost președintele Academiei Române. Numeroase premii literare în țară. Decorat cu Ordinul “Steaua României” și Cavaler al Legiunii de Onoare În prezent, academicianul Eugen Simion e suspendat din Uniunea Scriitorilor.

Cristian Teodorescu: Pe vremuri, adică pînă în 1990, era simplu. Ei, ceaușiștii, contra celor care nu erau de acord cu ei și aveau curaj să-i atace, printre care ați fost și dumneavoastră. Acum, de cînd putem ataca pe oricine, cu ce ne-am ales?

Eugen Simion: Cu ce ne-am ales? Ca să zic aşa, fiecare cu ce-a putut, în funcţie de ceea ce aştepta de la libertate. Ştii vorba lui Pascal: nu te-ai fi apucat să cauţi dacă n-ai fi găsit deja… Eu, de pildă, m-am gîndit, la începutul anilor ’90, să nu amestecăm literatura cu politica sau, mai exact, politica să nu domine literatura, căci, dacă o domină, pierdem criteriile şi stricăm ierarhiile. Şi nu putem face nici revizuirile critice pe care le cerea Lovinescu. S-au supărat toţi pe mine, prieteni şi adversari. Monica Lovinescu a venit cu teoria că, în vremuri de schimbare, estetica trebuie suspendată şi, în locul ei, trebuie să acţioneze est-etica. Teoria ei a cîştigat teren şi am avut două decenii nu de revizuiri critice (necesare, inevitabile după cincizeci de ani de totalitarism şi cenzuri ideologice), ci de interminabile revizuiri morale brutale şi haotice. Cu ce ne-am ales, te întreb, la rîndul meu, Cristian Teodorescu? Vorbesc de literatura propriu-zisă, nu de publicistica din jurul ei care, la noi, românii, este totdeauna în stare de ebuliţie. Vorbeşti, apoi, de atacurile de ieri şi de azi. Putem, într-adevăr, să atacăm azi orice şi pe oricine. Am cîştigat această libertate. Problema este că n-am observat în ultimele decenii o mare polemică literară, o luptă – cum se spune – de idei. Sînt, în schimb, atacuri la persoană cu nemiluita. Ca să răspund direct la întrebarea dumitale, zic că, putînd azi ataca pe oricine, scriitorul a obţinut, probabil, satisfacţii personale, dacă le-a obţinut. Literatura n-a cîştigat însă nimic. Şi nici nu văd cum ar cîştiga în acest stil, în afară de o învrăjbire generală.

C.T.: Cum vi se pare așa-zisa noastră clasă politică, dintre care unii par semianalfabeți?

E.S.: Nu toţi oamenii politici sînt cum zici că sînt, dar, în mod sigur, mulţi sînt cinici, preocupaţi de interesele lor, nu ale naţiei. Sînt, probabil, şi oameni onorabili printre ei, dar vocea lor nu se aude. Remarc o lipsă acută de veritabili lideri politici, la dreapta, ca şi la stînga. Observ, în schimb, o înflorire spectaculoasă a retoricii (demagogiei) depresive. Toată lumea politică românească se vaită, plînge pe umărul României, învinuind totdeauna pe alţii de dezastrul în care am intrat. Cei mai mulţi dintre cei care se jeluiesc în acest chip sînt oameni politici. Ei, bineînţeles, nu au nici un amestec cu tragicomedia pe care o joacă (o cîntă, mai degrabă) în fiecare seară pe ecranele televizoarelor. Ei sînt în Parlament, în Guvern, în instituțiile fundamentale ale statului, dar, ca un făcut, alţii sînt totdeauna de vină. Asistăm de ani de zile la o farsă imensă şi la un fals, deplorabil discurs mioritic.

C.T.: Încotro se îndreaptă România?

E.S.: Sper din toată inima că nu spre dezastru.

C.T.: De ce n-avem o societate civilă puternică, ci doar accese de revoltă periodice?

E.S.: Pentru că nu avem societăţi civile autentice, preocupate de omul românesc şi de starea societăţii. Sînt asociaţii politice cu scopuri precise. Reacţionează cînd le convine…

C.T.: Cînd ați fost atacat de actualul președinte al Uniunii Scriitorilor, acad. Nicolae Manolescu, n-ar fi trebuit ca la Academia Română să se discute despre acest subiect?

E.S.: Nu, nu era şi nu este cazul. Academia are alte rosturi şi alt stil. Preşedinte al Uniunii Scriitorilor şi fost ambasador al României la UNESCO, Nicolae Manolescu a ales, observ, alt stil de a discuta cu scriitorii: îi tratează de proşti, porci şi tîmpiţi. Aşa, ca la mahala. Ce să zic? Să mă apuc să-i răspund în stilul lui oborean? Pentru că am întîrziat să-mi plătesc cotizaţia, m-a suspendat din Uniunea Scriitorilor. Bun, am înţeles, asta-i situaţia! M-am resemnat în faţa fatalităţilor. Nu l-am insultat, nu l-am dat în judecată, n-am protestat în piaţa publică. Nu înţeleg însă de ce este el atît de agitat şi de ce mă insultă în fel şi chip pe toate drumurile şi pune pe adjutantul său, Gabriel Chifu (cel care s-a ilustrat pînă acum doar prin faptul că în 1990 l-a dat afară de la Ramuri pe Marin Sorescu), să mă batjocorească în România literară, acuzîndu-mă, totodată, că stau în spatele unei cabale… N-am mai citit asemenea aberaţii de pe vremea Săptămînii. Colegul meu, N. Manolescu, se comportă, am sentimentul, ca un personaj dintr-o nuvelă a lui Preda: este mînios că el nu i-a dat vecinului său, Paţanghel, merticul… Cunoaşteţi povestea.

C.T.: Ce mai înseamnă azi pentru dvs. Uniunea Scriitorilor, cea de care, pe vremuri, se temea și Ceaușescu?

E.S.: Cum sînt suspendat din Uniunea Scriitorilor, nu mai am nici o legătură cu ea. Mă gîndesc, totuşi, că n-ar trebui ca Uniunea să fie absentă (cum este azi) din viaţa publică. Sînt atîtea de spus cînd este vorba de şcoală, de educaţie, de legile scoase de Parlament, de programele de învăţămînt şi de reformele ce se ţin lanţ în acest domeniu. N-ar putea avea şi Uniunea Scriitorilor un cuvînt de spus?

C.T.: Ca lovinescian mărturisit pe vremea cînd asta era o chestie suspectă, ce părere aveți despre felul în care se stabilește, dacă se stabilește, canonul în literatură?

E.S.: Canonul nu-l face cineva, canonul în literatură se impune prin însuşi exerciţiul literaturii şi, inerent, al criticii literare. Deocamdată, avem critici literari (sînt cîţiva critici tineri eminenţi), dar nu funcţionează instituţia criticii literare. Sau funcţionează la întîmplare. Dacă ai un prieten la televiziune, acesta pomeneşte cartea pe care tocmai ai scos-o. Dacă nu, nu… La drept vorbind, nici nu prea are unde funcţiona critica literară. Cîte reviste literare mai sînt?

C.T.: De ce nu mai citesc românii?

E.S.: Pentru că sînt fascinaţi de civilizaţia imaginii. Să aşteptăm ca televiziunea să-i obosească şi să-şi dea seama că Internetul îi poate informa, nu şi să-i educe estetic. Poate cineva să-l citească pe Proust pe Internet?

C.T.: Spuneți-mi numele unui scriitor clasic și al unuia contemporan pe care ar trebui să-i citesc neapărat.

E.S.: Dintre clasicii români, ţi-l recomand pe Ion Ghica, despre care tocmai scriu ceva. Un mare prozator urban al lumii valahe abia ieşite din barocul dezmăţat de tip balcanic. Dintre contemporani, mă mai gîndesc.

C.T.: Domnule profesor, de ce n-are Academia Română un membru de drept în Parlamentul României?

E.S.: A avut, pe vremuri, un senator de drept. Azi nu are (ar merita să aibă!) pentru că s-au schimbat legile şi mentalităţile… Nu mă incita, dle Cristian Teodorescu…