Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

EUGEN SIMION: „Este foarte important, cînd ești tînăr, pe cine urmezi, încotro vrei să mergi și cu ce țintă”

Zoom EUGEN SIMION: „Este foarte important, cînd ești tînăr, pe cine urmezi, încotro vrei să mergi și cu ce țintă”

E prima oară cînd în Cațavencii apare un interviu cu „va urma”. Vă veți convinge de ce, citind și partea a doua. Profesorul Eugen Simion, academicianul care a fost și președintele Academiei Române, spune aici propoziții îndelung șlefuite de criticul și istoricul literar ce este. Un interviu de ținut minte, acordat Cațavencilor de un înțelept care și-a păstrat umorul.

 Cristian Teodorescu: Domnule profesor, ce e bine și ce e rău azi în cultura română?

Eugen Simion: Bine este faptul că această cultură există și că, de bine și de rău, ea a rezistat aproape o jumătate de secol regimului totalitar. Bine, foarte bine este și faptul că, în acest timp, au fost scriitori din mai multe generații care, făcînd mici compromisuri cu Puterea de atunci, au reușit să scrie (și să publice) cărți importante pentru literatura română. Alții (ca Lucian Blaga) au lăsat în arhiva lor cîteva admirabile cicluri poetice (noi le spunem poemele postume). Bietul Ioanide este un roman puternic (cel mai bun roman al lui G. Călinescu și, ca roman intelectual, este, probabil, operă de vîrf în proza noastră). Sadoveanu, care a publicat cîteva scrieri regretabile, cu mult sub valoarea talentului său, răscumpără aceste căderi cu o creație majoră, Nicoară Potcoavă, o veritabilă creație de limbă. Și, pentru că vorbim de Sadoveanu, vreau să-ți amintesc, Cristian Teodorescu, că anul acesta (în noiembrie) se vor împlini 140 de ani de la nașterea lui. Este momentul, cred, să-i recitim opera și s-o judecăm cu obiectivitatea critică pe care o merită. Sigur, el a publicat Mitrea Cocor – un roman politic fals de la un capăt la altul –, un roman ce a fost propulsat de critica partinică din anii ’50 ca un model al realismului socialist. „Model” de tristă memorie. A mai publicat și alte scrieri cu totul slabe estetic (Aventură în lumea Dunării, de pildă) și conformiste ideologic…

Spunînd ce trebuie despre aceste scrieri (am spus deja, chiar înainte de 1989 – vezi Scriitori români de azi, II), critica nu trebuie să uite că Sadoveanu are, alături de aceste eșecuri, o uriașă operă epică. Și că, în esență, Sadoveanu este un mare creator comparabil, aici, în literatura din Estul Europei, cu marii prozatori ruși… Vreau să spun că este bine, ar fi bine ca, făcînd disocierile necesare, noi, românii, să fim drepți cu scriitorii noștri. Să-l scoatem, de pildă, pe Sadoveanu din carantina în care a fost introdus și să-l evaluăm critic la adevărata lui valoare. Nu cunosc un alt mod de a fi drept, în cultură, decît acela de a spune adevărul (tot adevărul) despre opera și biografia intelectuală și morală a unui scriitor. Dacă vom continua să-l insultăm pe G. Călinescu pentru articolele regretabile, conformiste pe care le-a scris în anii ’40-’50, fără să ținem seama că el este, totuși, autorul Operei lui Eminescu (ediția a II-a este o capodoperă de stil și de imaginație critică) și al Istoriei literaturii (la care se adaugă eseistica lui grupată în 12 volume – ediția „Opere fundamentale”), fără a avea sensul totalității creației, vreau să spun, nu vom merge în sensul adevărului și ne vom pierde timpul în istorie… Va trebui să vină o altă generație de critici ca să repare ceea ce noi, cei de azi, am stricat. Nu ți se pare, Cristian Teodorescu, că este un blestem de care nu mai scăpăm ? Mai nou, am observat, G. Călinescu este socotit un „rasist” (mă rog, un naționalist romantic ce bate spre xenofobie! – așa-i zice un teoretician al literaturii!) pentru că își termină Istoria literaturii române de azi cu un capitol despre „specificul național”.  Ce zici de comedia asta tristă? Că eu nu mă mai satur să mă minunez de absurdul ei…

Cu aceasta ți-am răspuns, indirect, și la întrebarea despre răul din cultura noastră. Sînt și alte forme ale răului, dar nu avem timp să le discutăm aici. Gîndește-te numai la modul cum tratează politicienii noștri cultura națională… Să nu vorbim de politicile noastre culturale, care sînt – după cum cunoști – sublime…

C.T.: Noi, țară mică, avem un destin sau depindem dincotro bate vîntul marilor puteri?

E.S.: Eu cred că avem un destin și putem avea un destin și mai pregnant, dacă… Dacă, de pildă, am fi mai puțin adamici (adică am duce lucrurile la capăt, în cultură ca și în politică), dacă nu ne-am certa tot timpul (o meteahnă tradițională, vorbesc de ea și cronicarii noștri), dacă am ști să coordonăm energiile noastre creatoare, nu să le risipim, dacă n-am sta toată ziua cu ochii pe capra vecinului, așteptînd moartea ei (scuze pentru acest exemplu din seria umorului negru românesc, dar el este simptomatic pentru morala comună), dacă nu ne-am întreba, iarăși, în fiecare zi, ce zice Europa de noi și, în același timp, dacă am avea tăria să renunțăm la vanitățile noastre localiste (mai lăsați-mă, nene, cu Europa voastră, eu… cu țărișoara mea etc.), dacă în literatură am învinge în noi sentimentul preeminenței – cum îi spune Lovinescu –, adică orgoliul, ambiția de a fi în toate cîte sînt și cîte facem cel dintîi, și, nu numai cel dintîi, dar și unicul… Un complex – și acesta – nefericit, reproductiv, profund provincial…

Mă opresc aici. Seria dacă nu se oprește însă la acest punct. Îți las libertatea de a continua dta.

C.T.: Care sînt oamenii cărora ar trebui să le fim recunoscători pentru ceea ce sîntem azi?

E.S.: În sfera noastră profesională și chiar (în ceea ce mă privește) în sfera existențială trebuie să fim recunoscători unor oameni ca mesianicii din secolul al XIX-lea (Kogălniceanu, Bălcescu, Ghica, Alecsandri, Alex. Ioan Cuza etc.) –, aceia care au pus bazele statului român modern, apoi să fim recunoscători lui Eminescu, desigur, pentru că el a creat o limbă literară capabilă să cuprindă și să exprime toate marile concepte și pentru că a creat o mare poezie… Nu-l putem uita, ca să rămîn în secolul al XIX-lea, pe Maiorescu, care a pus ordine în concepte și a instaurat critica estetică etc.

Îi putem ignora, oare, pe Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu – dintre criticii literari și, în genere, pe marii scriitori? Aceștia sînt oamenii cărora le datorăm că avem cultura pe care o avem azi. Aceștia și alții, de bună seamă. Ei sînt, pentru mine, modelele de urmat. Generația mea a avut norocul să aibă, ca profesori, pe Tudor Vianu, Rosetti, Iorgu Iordan și din umbră (pentru că era, atunci, scos din Universitate) pe G. Călinescu. Cum am scris și altă dată: fără ei, nu știu ce s-ar fi ales de noi în obsedantul deceniu, adică într-o istorie în care, literar vorbind, toate lucrurile mergeau cu capul în jos. Și, pentru că vorbim de modele, să vorbim și de oamenii de bine (cum se zice în limbaj comun) care, mai aproape de noi, tinerii de atunci, au jucat un rol pozitiv în viața noastră. Mă gîndesc, de pildă, la Alex. Piru, un profesor erudit și un spirit acut și incomod. Îl citez pe el pentru că, observ, iacobinii, revizioniștii morali din tagma noastră vigilenți și neobosiți, cum îi știm, îl scot, azi, din cărți (la propriu și la figurat).

Revenind la modelele unei generații literare (modele intelectuale și, desigur, modele etice), vreau să spun că, în ceea ce mă privește, eu mi-am ales, exceptînd pe marii profesori pe care i-am citat mai sus, am preferat, zic, să-mi aleg modele din critica anterioară. Am făcut aproape instinctiv acest lucru. Au fost mai întîi E. Lovinescu și G. Călinescu, l-am descoperit, apoi, pe Șerban Cioculescu (conducătorul meu de doctorat), numit de scriitorii din generația mea „Șerban cel Rău”. Bănuiești de ce: pentru că nu-i plăcea Nichita Stănescu și, în genere, arăta reticență față de poezia tînără. Nu-i plăcea, adevărat (am polemizat cu el pe această temă), nu-i plăcea nici noua critică (și, iarăși, am polemizat cu el), dar, în esență, Șerban Cioculescu era (este) un critic literar strălucit prin acuitatea și exactitatea discursului său intelectual. L-am recitit, recent, cînd i-am publicat primele două volume din opera lui la F.N.S.A., cam în același timp în care au apărut – în aceeași serie – și primele volume din opera critică a lui Pompiliu Constantinescu. În curînd, vom publica scrierile lui Vladimir Streinu… Cum poți observa, noi, cei de la Institutul „G. Călinescu” și de la F.N.S.A., încercăm să-i readucem pe acești mari critici în actualitatea literară cu toată opera lor. Am făcut, deja, același lucru cu scrierile integrale ale lui Maiorescu, Ibrăileanu, Lovinescu, G. Călinescu. Un vast și ambițios proiect de restituire a criticii românești. Prilej ca noile generații de scriitori, critici și cititori de literatură să-și aleagă modele din spațiul intelectual românesc, pe lîngă acelea pe care probabil și le-au ales, deja, din alte culturi. Este foarte important, cînd ești tînăr, pe cine urmezi, încotro vrei să mergi și spre ce țintă. Povestea cu degetul de lumină de care vorbește Lovinescu este mereu actuală, atunci cînd vrei să faci ceva durabil și esențial în cultură. Povestea mi se pare, azi (în circumstanțele globalismului), mai actuală decît oricînd. Cine vrea să audă și să înțeleagă – să audă, dacă nu, îl privește.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

tn
Editoriale