George Maior, noul ambasador al României la Washington, reprezintă o soluție a cărei utilitate e greu de contestat. Politic, geopolitic, strategic și militar, Maior corespunde postului și momentului așa cum nimeni altcineva, cu excepția șefului CIA însuși, nu ar fi corespuns. Un buton diplomatic mai eficient în relația cu marele parteneriat strategic era imposibil de găsit. Ca dovadă, și președintele, și premierul, și Parlamentul, și presa, și rîul, și ramul s-au pus de acord că George Maior e cel mai nimerit pod de flori peste Atlanticul de Nord.
Acest cor pentru patrie a găzduit, însă, și vocea celei de-a treia puteri a statului, Justiția. Justiția nu avea ce să caute aici, ei fiindu-i menit să cînte singură și independentă, mai ales cînd vine vorba de Înalta Curte de Casație și Justiție.
George Maior, alături de alți șefi ai SRI, se află de ceva vreme în proces cu Ion Dedu, fost colonel activ al Serviciului. Acțiunea are turnura kafkiană a proceselor care implică un conflict între structuri militare și libertăți cetățenești. Dedu a dat SRI în judecată pentru privare ilegală de libertate, iar mașinăria juridică a scufundat totul în tărăgănare și absurd.
Deși secretul militar îl împiedică pe reclamant să vorbească, faptele se întrezăresc ușor: un colonel care se ocupa de interceptări a refuzat să execute dispoziții care îngrădeau drepturi și libertăți fundamentale ale societății. Pentru asta a fost arestat la domiciliu fără ca pentru un asemenea act să existe vreo lege. Ba, mai mult, legea din 1968, care permitea arestul, a fost abrogată în 2004.
Rînd pe rînd, completele de fond și de recurs s-au împotmolit în evidența cazului și au purces la amînări. Dosarul 37955/3/2010 a ajuns la ÎCCJ și a fost amînat cu aceeași nehotărîre cu care profeții creștini amînau sfîrșitul lumii.
În februarie 2015, ÎCCJ a rămas în pronunțare și așa a continuat să rămînă pînă azi, ca împietrită de o vrajă șoptită prin telefonul scurt. Poate că pronunțarea a așteptat numirea lui George Maior, poate că nu. Poate că dreptatea și-a cîntărit nuanțele și dialectele cu un cîntar calibrat în atelierele interesului național. Sau poate că nu.
Cert e că sentința, care e greu de întors împotriva lui Dedu, e dată după ce ambasadorul Maior se află la adăpostul noii și strategicei sale numiri.
Vă amintiți, probabil, tărăgănarea verdictului în procesul de incompatibilitate intentat de ANI lui Iohannis. ÎCCJ și CCR s-au invitat una pe alta, luni la rînd, să se pronunțe, dar abia după ce primarul Sibiului a ajuns președinte a venit un verdict. E clar pentru toată lumea, sper, că acel verdict nu putea fi de incompatibilitate.
Instituțiile statului și-au curbat mereu deciziile după corcodușii politicii. Sînt sute de astfel de exemple în trecut, în prezent și în viitor. „Interesul național” e o formulă care corupe mai tare decît teancurile de valută. Cînd istoria e organizată cu ajutorul structurilor, personajele secundare nu mai contează. Ele sînt ajutate să se sufoce și să dispară în zgomotul de fundal.
Dreptatea colonelului în rezerva Ion Dedu e lăsată baltă, așa cum e lăsat baltă un cerșetor cînd semaforul se face verde. E de presupus că George Maior va fi un ambasador bun, și cu asta putem relua discuția despre interesul național.
325 de vizualizări
Imi place titlul!
Am mai citit cate ceva despre cazul Dedu si lucrurile sunt cam cetoase. Da, in litera legii Dedu are dreptate, dar una e sa fii vreun hippie-dippie la un ziar cu contract civil si alta e sa fii angajat direct cu acte in regula la SRI; una e sa bombani ca seful te persecuta, alta e sa scrii un raport ca te-a pus sa incalci Constitutia. Dincolo de litera legii (care trebuie respectata), gravitatea faptelor trebuie judecata in functie de raportul dintre angajat si angajator. Daca si institutia mass-media (sau alt fel de institutie) e un SRI mai mic, s-o stim si noi… Ca sa nu ne mai pierdem vremea; la o adica, daca tot ai puterea in mana (???), fata de cine trebuie sa te mai justifici?