Demult, cînd Coppa del Mondo se pregătea să dea în clocot sub cerul înfocat al verii italiene, o mașină decide brusc să sară de pe pod și să aterizeze direct în Tibru. De emoție, probabil. Vin zbirii, anchetează, adună repede trei suspecți – cam prea repede pentru eficiența italiană, dar să zicem că e un puseu de suprarealism – și povestea poate țîșni liberă. Cine l-a ucis pe nenorocitul din mașina săltăreață? Și, mai ales, de ce?
Sprijinit în acest punct, filmul ar putea să-l imite pe Arhimede și să răstoarne lumea plictisită a cinematografiei cu un mister construit migălos din trei povești care se împletesc fermecător, se completează natural sau se contrazic năucitor, lăsînd claritatea tabloului final să scape printre degetele anchetatorilor așa cum i-a scăpat Argentinei victoria în finala cu Germania. În fine, ce să ne mai învîrtim degeaba în jurul punctului de la 11 metri, cinefilii îmbătrîniți în rele așteptau pofticioși un Rashomon italian, cu toată verva și ingeniozitatea de care macaronarii sînt în stare dacă au chef.
Din păcate, cinefilii n-au decît să mai aștepte. Departe de-a fi o poveste enigmatică și întortocheată, Notti Magiche e un autoerotism trist pe tema decăderii cinema-ului italian din anii ’90. Tema în sine ar fi fost promițătoare și generoasă, iar un cineast talentat ar fi transformat-o într-un Jurassic Park pentru inși care se pretind culți și care apreciază dinozauri precum Fellini sau Antonioni.
Realizarea, însă, nici măcar nu lasă de dorit, din simplul motiv că nu-ți mai dorești mare lucru după vreo oră. Fenomenul de extincție amintit mai devreme e surprins prin prisma unor periferici, trei puștani care au cîștigat un concurs de scenarii și care speră că acum vine consacrarea. De fapt, vin doar primii pași într-un domeniu care pare să-și trăiască agonia într-un labirint prin care aparent e imposibil de navigat.
Înțeleg nevoia de sugera sfîrșitul unei epoci. Înțeleg mai puțin nevoia de a umple cadrul exclusiv cu moșuleni care probabil l-au amenințat și pe Matusalem că-i taie mingea cu cuțitul dacă mai sparge geamurile piramidei. Paolo Virzì dorește probabil o metaforă vizuală și uită că farmecul uneia stă în calitate, nu în cantitate.
În drumul lor iluzoriu către glorie, cei trei se ciocnesc aproape exclusiv de inși de care îi separă o prăpastie de 50 de ani, singurii alți tineri naufragiați în cadru fiind fie alți scenariști aspiranți, reduși la stadiul de negri, fie actorii. Zbirii sînt singura categorie care pare să cuprindă toate vîrstele și mă bucur să aflu că Poliția italiană n-a întîmpinat greutățile cinematografiei.
Dar pînă și poveștile despre dezamăgire și ratare ale celor trei ar fi interesante dacă scenariul le-ar fi turnat umanitate în vene și nu un mix de sărăcie de caracter și stridență uneori de-a dreptul caricaturală. Primul e un pedant pompos și plictisitor, al doilea e un maidanez în călduri și a treia e o emokidă avant la lettre.
Nu e nimic magic în nopțile amintite în titlu, mai ales că grosul poveștii se desfășoară ziua. Per ansamblu, filmul e o perpetuă tărăgănare spre un rezultat previzibil nu neapărat datorită logicii, cît mai ales tonului. De la un punct, aveam senzația că urmăresc un film tovărășesc despre mirajul nociv al imperialismului decadent de care tinerii patriei ar trebui să se ferească și mai bine să-și ia repartiția la țară și să intre în producție. Ceea ce se cam întîmplă pe la final, nu înainte ca tovarășul căpitan Panait să o ardă patriarhal și moralizator de ți se face și silă că o țară ferită de Ciuma Roșie a putut să producă așa ceva.
Notti Magiche. R.: Paolo Virzì. Cu: Mauro Lamantia, Giovanni Toscano, Irene Vetere.
