O armeancă frumoasă și inabordabilă scotocea în anii ’40-’50 prin poșeta cu secrete a morții. Și, printre rujuri și rimel, printre boli și otrăvuri, în adîncurile celulei umane, a descoperit, adăpostită sub citoplasmă, formula începutului de nemurire. Așa a venit pe lume procaina, o vitamină cu efect de întîrziere a îmbătrînirii. Din ea s-a născut produsul ameliorat H3, botezat Gerovital, care a aprins fantezia unei vieți mai lungi decît destinul.
În anii aceia, Ana Aslan era o doamnă la vîrsta a doua, dar eleganța și frumusețea ei încă atrăgeau bărbații așa cum nici un alt profesor universitar doctor n-a reușit vreodată să-i atragă. Începea să fie bogată și celebră, să poarte blănuri și diamante, chiar dacă regimul comunist îi controla drastic veniturile. Ana Aslan a fost lăsată să aducă milioane de dolari în țară prin Institutul de Geriatrie clădit pentru ea de Gheorghiu-Dej. Vestea tratamentului inovator și iluzia nemuririi i-au adus o clientelă nesperată. Regi, șeici, președinți, artiști și vedete de cinema s-au îngrămădit la ușa institutului ca să primească injecții cu Gerovital și să-și lungească speranțele. Ana Aslan călătorea în întreaga lume ca o divă esculapică. Fascinantă, inteligentă și rece, ținea prelegeri și primea premii, aducea României o notorietate de care partidul avea disperată nevoie și încasa în secret, de la pacienții putred de bogați, sume viguroase din care-și menținea aura de femeie fatală și scumpă.
În viața dedicată cercetării n-a fost loc de familie. N-a fost nici măritată și nici n-a avut copii. A avut în schimb iubiri ascunse, pasiuni păstrate sub lacăt, relații nebunești scufundate în cel mai adînc secret. La spital era gravă și autoritară, obsedată de laborator și de rezultate, aspră cu subordonații și exigentă cu ea însăși. Sobrietatea și rigoarea ei științifică erau cu atît mai uimitoare cu cît avea cele mai frumoase picioare din istoria medicinei românești, iar perlele pe care le purta permanent și strălucirea ochilor trezeau instincte de asalt în fiecare medic rezident.
Firește că Elena Ceaușescu nu putea privi cu ochi buni celebritatea unei alte femei, mai ales că Ana Aslan era și membră a Academiei și surpa astfel unicitatea titlului de academician pe care-l purta Savanta din Petrești. Așa că, prin anii ’70, au început șicanele. Tovarășa n-o putea împiedica să iasă în străinătate, fiindcă aducea în țară mai mulți dolari decît marile întreprinderi socialiste, dar îi amîna acordul de plecare și îi controla la sînge fondurile. Bijuteriile și ținutele elegante ale Anei Aslan, pentru care veneau la București croitori italieni, o scoteau pe Elena din minți, așa că i-a plantat în Institutul de Geriatrie o întreagă armată de turnători, între care trebuie să-l amintim pe Constantin Bălăceanu-Stolnici, zis Laurențiu. Dar Ana a știut mereu să-și ferească resursele de ochii Securității și a continuat să se înfățișeze lumii în ținutele ei greu de justificat.
Pînă la urmă i s-a înscenat un proces pentru prejudiciu adus avutului obștesc, sub pretext că obișnuia să interneze bătrînii la institut fără să-i pună să plătească. Femeia care aducea anual României zeci de milioane de dolari a fost judecată zece ani pentru o pretinsă pagubă de cîteva mii.
Ana Aslan a murit în 1988, la 91 de ani, dovedind că tratamentele ei pot prelungi viața o vreme, dar nu mai mult.
Spurcata creatura a fost si „sinistra sa sotie”, a fost o expresie potrivita. Nu ca as incerca sa-l disculp pe „odiosul”. Ma gandesc la o istorie contrafactuala in care murea cu 22 de ani inaintea lui, precum Evita inaintea lui Juan Peron. Deznodamantul ar fi fost acelasi totusi.