Sînt de acord de obicei cu ce zice The Guardian, ziar serios. De data asta, nu prea. Pe coperta acestei cărți scrie „Fiecare frază a lui Joan Didion este o minune a gîndirii magice“. Poate că în engleză, în românește n-am descoperit decît pe ici, pe colo urme ale acestei gîndiri. Dar, e drept, la tot pasul vezi fascinația ei față de ceea ce avea legătură cu miraculosul și cu momentele magice ale artei. Doamna D. (1934-2021) scria bine, extraordinar pe alocuri: oralitate de o dezinvoltă expresivitate, remarci analitice superbe, ritm straniu sincopat, dar n-aș zice că m-a curentat cu magia textelor ei nonficționale. Cum încă nu i-am citit nici un roman, cine știe, poate că acolo or fi funcționînd sus-pomentele sale minuni. Ori poate că textele ei nu m-au găsit în cea mai potrivită dispoziție.
Cu două minunate excepții, cele douăsprezece eseuri din carte țin de o fină și pătrunzătoare observație de psihologie socială asezonată cu o ironie de scriitor care epatează în timp ce încearcă să-și convingă cititorii că n-are de gînd una ca asta. În primul text, „Alicia și presa clandestină“, cel despre ziarele care „nu spun nimic“, de obiective ce sînt (de fapt, nu-i spuneau nimic lui J.D. care prefera The Wall Street Journal și cîteva publicații de nișă din Los Angheles), aflăm că tînăra pe atunci scriitoare, fostă jurnalistă, prefera ziarele care o făceau să simtă că i se adresează. Ziarele pentru ciudații vremii și pentru cei cărora le-ar plăcea să meargă împotriva curentului. Ziarele care te fac să crezi că exprimă inexprimabilul. „Alicia și presa clandestină“ e, de fapt, un eseu care conține arta poetică a unei prozatoare pe care o interesează actul scrisului și căreia îi plac pînă la nebunie Hemingway, regizorul Tony Richardson și Martha Stewart.
Lui J.D. îi plac și ciudații, nu numai ziarele pe care le citesc ei. Scrie despre cei ce încearcă să scape de patima pokerului și să-și găsească „serenitatea“. (Serenitatea fiind pentru ei echivalentul miracolului!) Scrie despre vizita ei la Xanadu, adică la San Simeon, decrepita proprietate din California a lui William Randolph Hearst, magnatul presei. Hearst care nu și-a refuzat nici o excentricitate, oricît de costisitoare, în imensa lui tentativă de a stîrni admirația uluită a invitaților săi, dar și de a scăpa de complexele de inferioritate care-l bîntuiau. La San Simeon, magia funcționează pantagruelic, e izbitoare prin urieșenie. Acolo ciudățeniile și prostul gust funcționează la o scară monumentală, încît sfîrșesc prin a te uimi. Vizitatorii proprietății ajunse în ruină nu mai pot decît să viseze la înfățișarea pe care a avut-o în vremurile ei bune și la aerul ei magic. Dar, încheie J.D., ca într-o proză scurtă, magia dispare chiar din clipa în care, în loc să-ți pui imaginația la treabă ca să reconstitui de la distanță acest Xanadu californian, cedezi curiozității de a-l vedea cu ochii tăi.
Regăsirea unei scrisori prin care J.D. era anunțată în adolescență că nu fusese acceptată la Stanford duce la reconstituirea dramei pe care scrisoarea de refuz a provocat-o. Aici miracolul constă în mijloacele prin care adolescenta atît de grav rănită în speranțele ei, că vrea să se sinucidă, își găsește vindecarea. Textul sugerează și o veche ranchiună, pe care autoarea n-a izbutit să și-o exorcizeze pînă la capăt – chiar dacă refuzată la Stanford, Didion a ajuns la Berkeley, unde pretențiile erau mai mari, cu două puncte. O lucrare scrisă de ea pe care i-a dat-o și unui prieten înscris la Stanford, acolo e notată cu 10, în timp ce la Berkeley J.D. primește pentru ea doar 8. Finalul moralizator, de tip „pe vremea mea era altfel, mai bine. Acum, părinții își programează copiii să…“ strică povestea acestei reușite prin eșec.
Eseul ei despre sinuciderea lui Hemingway și cel despre Tony Richardson sînt cele două minunate texte în care J.D. face echivalentul unor operații pe cord deschis, încercînd să descopere cum funcționa miracolul în arta celor doi. Stilul prin care Hemingway a ajuns la magia indicibilă din povestirile și din romanele sale e reconstituit de parcă ar fi un personaj de Bildungsroman, iar momentele în care Tony Richardson atingea starea de grație, miracolul, sînt recompuse cu talentul cuiva care, cum să spun, simte corporalitatea inefabilului. Ceea ce e explicabil din partea unei scriitoare îndrăgostite pînă peste cap de actul scrisului.
(Acum, cînd am ajuns la capătul acestui text, îmi dau seama că eseurile lui J.D. mi-au plăcut mai mult decît am fost dispus să recunosc în primul său paragraf.)
Joan Didion, Uite cum stă treaba, cuvînt-înainte Hilton Als, traducere de Bertha Savu, Editura Pandora M, 2023.
