Am o obsesie mai veche legată de frunze. E strîns legată de obsesia oamenilor de a mătura frunzele, în fiecare toamnă, și de a le strînge în mormane frumos aranjate pe care apoi le incendiază.
Cui dracu’ i-a venit prima oară ideea asta genială? Mi-l și închipui pe omul peșterilor trezindu-se într-o dimineață de octombrie, uitîndu-se în jurul grotei și gîndindu-se: “Mamă, trebuie să facem ceva cu frunzele astea moarte, că nu se mai poate. Se strîng de un milion de ani în junglă și arată deja urît, dezordonat, neglijent. Arată ca un sat fără cîini! Știu, am să domesticesc primul cîine, după care am să inventez focul, ca să le ardem! Asta o să le învețe minte!”. Și acum să vă povestesc cum se strîng frunzele pe strada mea. Un echipaj de la REBU mătură fiecare frunzișoară de pe stradă, apoi le îndeasă frumos pe sub mașini, ca să nu se vadă. Probabil le-ar da și foc, dar ultima oară a ieșit scandal.
