După ce legea antifumat a părut să devină mai umană nu prin modificări și amendamente, ci prin simpla încălzire a vremii, cine a putut și-a deschis terasă, ca să nu arate și statisticile românești ca alea din Germania, unde s-au închis 30% din cârciumile în care nu se mânca după înăsprirea legii antifumat. Cine n-a reușit să deschidă terasă a scos măcar o scrumieră mai mare afară, cu regulamentarul stingător de incendii atașat. Iar totul părea a se îndrepta spre un deznodământ fericit pentru toată lumea: nefumătorii stăteau în interior, respirând aer pur, fumătorii își practicau viciul în exterior. Până când au început să cadă. Pungi. De obicei pline cu apă, dar parcă poți să știi, pe întuneric, ce culoare are lichidul? Iar de gustat (învață toată lumea la orele de chimie din gimnaziu), nu guști orice, că nu toți au bani să arunce cu biocizi diluați și inofensivi.
Cei care aruncă pungile cu pricina sunt, cu siguranță, ecologiști. Și e marea lor șansă că locuiesc deasupra unor localuri și pot lupta direct cu poluarea, atât cea produsă de toxinele din țigări, dar mai ales cu cea fonică. Sunt, de câteva zile, marele admirator al acestor oameni de toată isprava. Și, admirându-i, aș vrea să-i cunosc măcar pe unii, căci era cam întuneric. Nu, nu-i nimic violent în acest proiect de socializare. Vreau doar să le plătesc oamenilor ecotaxa pentru pungile alea, ca măcar să poluăm responsabil.
12 vizualizări
