Futezătorul 2011: un necrolog

Ca la sfîrşitul fiecărui an, mă uit în oglindă şi mă gîndesc: „Încă sînt în viaţă. Înseamnă că a fost un an bun“. Şi dacă sînteţi ca mine, adică bucuroşi că respiraţi, haideţi să ne aducem aminte de cei care nu mai fac treaba asta şi să fim mulţumiţi că nu sîntem printre ei.

Acum cîteva zile am văzut o poză cu un domn care a murit. La prima vedere părea a fi Emil Boc, fotografiat cu ochii mijiţi, probabil de la lumina puternică sau de la un început de conjunctivită. La o cercetare mai atentă, mi-am dat seama că de fapt era Kim Jong Il, dictatorul coreean. A fost un an foarte prost pentru dictatori. Gaddafi a fost împuşcat în cap, după ce a păţit la fund lucruri care i-ar provoca o grimasă pînă şi lui Cătălin Botezatu. Nici Mubarak nu stă prea bine, mimînd comă şi cancer, poate-poate sensibilizează destul opinia publică încît să-l lase să moară de moarte naturală.

Anul acesta a murit şi Steve Jobs. Nu am cumpărat niciodată un produs de-al lui, pentru că toate iChestiile mi se par nişte variante mult mai scumpe şi mai simpliste ale unor chestii pe care deja le am. Pentru hipsteri a fost un nou Mesia. Mai subţire, mai uşor şi mai user friendly.

La actori, o amintim pe Elizabeth Taylor care, prin moartea ei, a surprins pe toată lumea. Mai ales pe mine, pentru că eram sigur că murise din 1998, sau 2006, maximum.

Şi n-avem cum să o uităm pe Amy Winehouse. Găsită cu vreo 73 de droguri în ea. Ocazie cu care ştiinţa a descoperit o duzină de droguri de care nu mai auzise. Aparent, se formase o simbioză între toate acele droguri, ele reuşind să se susţină unul pe altul. Probabil s-a lăsat de unul şi s-a prăbuşit toată şandramaua.

Norvegienii sigur n-or să-l uite pe Anders Behring Breivik, teroristul care a omorît peste 80 de oameni, demonstrînd că nu trebuie neapărat să fii maro, bărbos şi musulman ca să faci ceva în aşa hal de oribil, şi că oamenii sînt capabili de atrocităţi indiferent de rasă, naţionalitate sau religie. Şi nici japonezii nu cred că-s prea în largul lor după chestia aia cu centrala nucleară şi tsunami-ul, care le-a demonstrat că se poate aşa ceva şi fără să-şi bage Godzilla coada.

Dar urmează un nou an. Eu de la el îmi doresc să mă ţină destul de în viaţă încît să scriu rubrica asta şi peste 12 luni şi pe voi la fel de vii încît să o citiţi. Şi dacă se poate, aş vrea ca la anul, fix pe vremea asta, să scriu un articol asemănător despre un domn. Na, nu vă spun cum îl cheamă, că e urît să vorbeşti despre cine speri să moară în 2012. Tot ce zic e că rimează cu Şmion Şmiliescu.