Dacă Eminescu suferea teribil din amor, Caragiale era un consumator discret de femei, dar care nu ierta nimic. Totuşi, la naşterea lui Mateiu, dintr-o legătură liberă, recunoaşte copilul şi-i dă numele lui, chiar dacă n-a luat-o în căsătorie pe mamă.
Unui prieten care se îndoia de verosimilitatea scenei de confuzie dintre Rică şi Veta, nevasta jupînului Dumitrache, miopul Caragiale îi zice că el a păţit exact acelaşi lucru. Fusese şi el, cum ar veni, cotoi nocturn pe la femei măritate. La Iaşi, cînd era prieten cu junimiştii lui Maiorescu, se îndrăgosteşte grav de o domnişoară de familie bună. Domnişoara, nimic! Caragiale îi trimite în codoşlîc pe junimişti, să-i netezească drumul spre inima ei. Însă ori că nu şi-or fi făcut ei datoria de codoşi cu tragere de inimă, ori că domnişoara nu-l agrea destul pe pretendentul la nurii ei, legătura nu s-a făcutără. Dar cum Iaşiul era mare, Caragiale n-a rămas în suferinţă. Şi-a unit, de probă, vigurosul talent dramatic cu arzătorul talent poetic al Veronicăi Micle. Chestiune pe care amicii junimişti i-au adus-o la cunoştinţă lui Eminescu, de era cît pe-aci să se încaiere clasicii în casa lui Maiorescu, să-i strice Crăciunul şi alta nu.
