Cum a devenit doctorul Virgil Musta un caz? Cum devine că politicieni care ziceau că nu există COVID sînt aceiași care acum îi cîntă în strună lui Putin? Și altele despre care am stat de vorbă cu psihiatrul Gabriel Diaconu în aceste zile nebune.
Cristian Teodorescu: DNA îl bănuiește pe doctorul Virgil Musta că ar fi instigat trei asistente medicale la abuz în serviciu în timpul pandemiei și l-a trimis în judecată. Cred că ești singurul care și-a adus aminte că doctorul a avut și ceva merite, pe lîngă bănuielile DNA.
Gabriel Diaconu: Acuzațiile formulate de DNA împotriva doctorului Musta merg dincolo de bănuieli. Există un rechizitoriu, există fapte și descrierea lor. Dar diavolul e în detalii. În momentul cînd procurorii și-au formulat acuzațiile, au privit întîmplările de la Timișoara – cum e corect – prin filtrul legilor și al normelor. Ei interpretează, totuși, întîmplările din primul an de pandemie COVID de la adăpostul normalității. Or, situația în acele luni, îndeosebi la granița noastră de vest, era orice numai normală nu. Și nu e vorba doar de asta. E vorba de diavoli și detalii. Spre exemplu, citind rechizitoriul afli că oamenii făceau „teste la cerere“ prin intermediul clinicii private a lui Musta. E un concept care trebuie lămurit. Cine, ce, cînd și cum „cerea“ să fie testat? A fost un act coercitiv, le-a pus cineva această condiție? Sau vorbim de oameni care nu îndeplineau ceea ce se numea atunci „definiția de caz“? Spre clarificare, „definiția de caz“ a fost un set de criterii de boală anunțat de Ministerul Sănătății privind noul coronavirus plecat din Wuhan, China. Cine îndeplinea aceste criterii avea acces la testare. Cine nu, nu. Dar dacă totuși se simțea rău și – în baza informațiilor circulante în comunitatea medicală – era suspect de infecție cu corona, putea cere să fie testat, sau să fie testat „pe banii lui“.
În al doilea rînd, unde puteai să faci astfel de teste? În starea de urgență, majoritatea capabilităților private au fost puse într-o formă de adormire sau și-au pus la dispoziție laboratoarele și mașinile PCR autorităților. Unii au făcut-o gratuit sau pe linii de finanțare ale municipalităților, alții au făcut-o contra cost. Pur și simplu, toată lumea a tras laolaltă. Carevasăzică una e că procurorii spun „foloase necuvenite“ în cazul lui Musta, alta e să demonstreze unei instanțe logica întregului argument. Nu sînt jurist, dar citind pe îndelete acuzațiile formulate împotriva acestuia pare că procurorii spun așa: „De vreme ce a folosit asistente în timpul programului lor la stat, și chiar dacă banii respectivi au fost făcuți legitim și există o urmă legală, fiscală a lor, sînt foloase necuvenite pentru că asistentele, practic, făceau servicii «în privat» în timpul orarului «de la stat»“. E o linie interesantă de urmărit, iar legiuitorul va decide dacă argumentul stă în picioare. Crucial, aici, este că deși Musta – spun procurorii – a prejudiciat spitalul unde lucrează, spitalul nu s-a constituit parte civilă.
C.T.: Pe cînd pandemia făcea ravagii prin spitale și umbla lumea să se testeze, erau medici care-l acuzau pe Virgil Musta că induce în eroare opinia publică fiindcă are și un cabinet particular. Ăsta a fost începutul?
G.A.: Conceptul de „marketing de criză“ nu s-a născut de ieri, de azi. Indiferent dacă doctorul Musta va fi sau nu exonerat în fața legii pentru acuzațiile aduse, rămîne totuși durerea morală. Cum că știa că – spre exemplu – iese în mass-media și vorbește despre COVID. Și știa, în același timp, că dincolo de mandatul lui medical are și unul comercial. N-a ascuns asta, dar n-a făcut niciodată un disclaimer privind potențialele lui conflicte de interese. Nu că mass-media de la noi e sensibilă la așa ceva, dar omul avea această maturitate pe care – în medicină – o știm. Dacă ai un potențial conflict de interese îl anunți înainte să deschizi gura. Nu după. Fapt este că n-a indus pe nimeni, niciodată, în eroare, dacă urmărești ieșirile lui publice. Pur și simplu, reda și discuta lucruri care circulau în comunitatea științifică la vremea respectivă. Și-a folosit știința de carte și-a tradus-o pe limba celor mulți.
C.T.: Printre politicienii care declarau despre COVID că n-ar fi decît o gripă erau și cîțiva care acum fac declarații convenabile lui Vladimir Putin. Coincidență?
G.A.: Totul e coincidență pînă la proba contrarie. Doar că nu mai e coincidență că aceleași „stații de amplificare“ despre care știm că au fost foarte active în primul an de pandemie (în primul rînd), astăzi s-au convertit în difuzoare putiniste. Nu că Rusia n-ar fi fost la fel de lovită de COVID (inclusiv pe partea de dezinformare) ca restul lumii. Maeștrii haosului au de obicei aceeași rețetă: dezbină, creează o piață de îndoială și apoi își vînd siropurile fermecate de vindecat bube, boli și spaime apocaliptice. Politicienii nu sînt arhitecți de haos. Politicienii sînt veriga vizibilă, păpuși care au, de multe ori, un ventriloc în spate. Le spunem „politicieni“ prin convenție, de fapt n-au nici o treabă cu politica. De fapt, sînt lobby-iști în Parlament, în Consilii Județene, în Consilii de Administrație. Or, fără o lege a lobby-ului și cu o lege a integrității și o instituție a integrității, ANI, cu atribuții relativ limitate, nu poți pretinde mai mult. Uite o maximă: banii fac mai mult adevăr decît face adevărul bani.
C.T.: Auristul George Simion se dădea erou al libertății, cu disponibilități de martir, cînd fenta masca în Parlament. Mai nou, același susține că, de unionist ce e, nu vrea să mai dăm nici un leu Republicii Moldova, fiindcă Guvernul de la Chișinău nu vrea unirea, ci în UE. Logic, nu?
G.A.: Am întîlnit, în cariera mea, oameni care în anii ’90 făceau bani din blugi, după care au făcut comerț cu casete cu filme porno și, ulterior, au început să vîndă iconițe cu Arsenie Boca. E o cale care pare absurdă, dar de fapt comportă un nivel modest de machiavelism și o înțelegere a pieței de popularitate. John Maynard Keynes spunea „când premisele se schimbă mă schimb și eu“, deși nu cred că știa proverbul că „lupul își schimbă părul, dar năravul ba“. Simion e multe lucruri, dar prost nu e. Și, în galeria liderilor populiști – chiar discutam asta de curând cu un coleg –, are un ingredient atipic. Chiar dacă îl vezi ca pe un „băiat de la biroul organizației de bază“, sau un BoB, el a intrat în hora asta ca să joace pe termen lung. Drept urmare – fie că-ți place sau nu Simion sau dacă te grizează ori ba derapajele lui –, omul învață. E un agent nu doar capacitiv, e și adaptativ. Să nu te mire dacă, în proces, buticarul de azi e profetul de mîine. Populiștii, în general, nu se tem nici de absurd, nici de marea fractură logică. Și asta pentru că se adresează unui alt fel de public. Publicul lor n-a auzit nici de Aristotel, nici de „tertium non datur“. E simplu să le spui „proști“, doar că nu sînt proști. Cînd oamenii s-au uitat la cine e sensibil la teoria conspirației, poate că o să te surprindă, dar mulți aveau diplome universitare sau post-universitare. Asta pentru că sîntem vulnerabili la haos, aberația logicii și, în mintea noastră, mai toți întreținem convingeri iraționale.
C.T.: Om fi prinși și noi în războiul lui Putin și nu știm?
G.A.: Sîntem prinși de foarte mulți ani și vom rămîne prinși mult timp de acum înainte. Nu pentru că România are ceva cu Rusia sau cu Putin, ci pentru că Rusia are ceva cu spațiul ei vital, cu conceptul ei de țară, cultură, civilizație și destin. Nu poți trăi în coasta unui imperiu și să n-ai nimic de-a face cu asta. Dar noi ne-am hotărît, acum mai bine de un sfert de secol, că vrem altceva. Nu doar noi, au fost mai multe state. Doar că una e divorțul, alta e separarea. N-ai întîlnit niciodată cupluri unde el sau ea vrea să meargă înainte în viață, iar celălalt trăiește cu delirul ăsta, că de fapt nu s-a schimbat nimic și totul e temporar? Tot încerci să le zici: măi omule, gata, s-a terminat, pe hîrtie nu mai sînteți căsătoriți, bunurile le-ați împărțit (bine, rău, nu contează), fiecare e pe drumul lui. Dar ei nu și nu. Rusia nu doar că n-a depășit momentul divorțului. Rusia consideră că încă e căsătorită cu bazinul ei de influență, ba vrea și să meargă în vacanțe, să mai conceapă prunci etc. Și face asta abuziv, violent și barbar. Or, știm deja sfîrșitul, cînd cineva procedează așa sfîrșește prin a fi foarte, foarte singur. Sau în terapie, uneori de șoc.
