GABRIELA ADAMEȘTEANU: „România, un vehicul vechi, cîrpit cu piese cumpărate pe Internet, chipurile noi“

Cînd și-a dat seama că nu se potrivește cu Academia Română, Gabriela Adameșteanu a renunțat să mai aștepte ultimele votări care ar fi adus-o printre Nemuritorii patriei. Autoarea Dimineții pierdute e singurul scriitor român care a luat o asemenea decizie, și asta fără să dea comunicate de presă, în timp ce își scrie memoriile, Meserii nerecomandate femeilor.

Cristian Teodorescu: Cine mai dă direcția în România?

Gabriela Adameșteanu: Nu mi se pare că România are o direcție. Merge ca un șofer drogat într-o localitate fără trotuare și spulberă tineri care sperau să ajungă la mare. Iar marea e plină de dejecții de la investiții imobiliare deficitare și de la minele războiului fără sfîrșit din vecinătate. Cam așa mi se pare România, un vehicul vechi, cîrpit cu piese cumpărate pe Internet, chipurile noi. Încă mai are un volan pe care se reped mai multe mîini să-l rotească ba la stînga, ba la dreapta, o pedală, pe care se calcă mai multe picioare, ba chiar și un GPS care bolborosește într-un fel de engleză niște comenzi pe care unii nu le înțeleg și alții nu le ascultă.

C.T.: Se mai uită cetățeanul de rînd la ce zic intelectualii?

G.A.: De ce să se uite? Au intelectualii ce să-i ofere cetățeanului de rînd care, în lumea banului necinstit de azi, s-a făcut mai pragmatic? Mai au ei vreo putere? Și cîtă au avut, realmente, în anii ’90, cînd erau invocați, votați, primeau funcții publice în care unii au și făcut cîte ceva (muzee, legi, schimbare de discurs public, de lexic etc.), pînă cînd vidul de putere s-a umplut de nepricepuți, ariviști și impostori? Cei care i-au ascultat în anii ’90, s-au săturat, oricum, după ce i-au văzut cum s-au certat între ei, cum s-au demascat unii pe alții. Poate uneori s-au lăsat duși de nas de cei care învățaseră la școli speciale cum se face manipularea etc., dar mai ales s-au lăsat purtați de porniri omenești și au depășit moderația pe care sociologul Ciprian Mihali o consideră una din calitățile necesare intelectualului public. Dar tot el spune că intelectual este un cuvînt „devalorizat“, „inactual“. La noi, de vreo două decenii, intelectualii „nu se mai poziționează critic față de actualitate și Putere“, ca să răspundă definiției de intelectual public. Dar rolul intelectualului pare încheiat și în Franța, care l-a descoperit acum aproape un secol și jumătate, odată cu afacerea Dreyfuss. Dacă urmărești  avatarurile  procesului acestui ofițer condamnat pe nedrept pentru trădare, în sprijinul căruia au semnat scriitori de talia lui Zola și Proust, vezi că, în Franța de acum 130 de ani,  Justiția arăta ca aceea din România. După tîrzia lor victorie, intelectualii au avut tribună în Franța și au susținut cauze bune, dar și cauze rele (regimuri comuniste, Stalin, Mao etc.). Unii au făcut mea culpa, alții nu.

C.T.: Ce-ar spune bătrîna Vica din Dimineață pierdută despre vremurile astea? Ar fi nostalgică după „vremurile bune“?

G.A.:„Dar-ar dracu-n ea de politică! N-am io treabă cu ea!“, ar zice Vica. Tot asta zicea și-n anii ’80, în Dimineață pierdută. Cum să fie nostalgică după comuniștii care i-au închis prăvălia și-au lăsat-o fără pensie la bătrînețe? Dacă ar mai fi avut zile și cei 7.000 de lei (ținuți la CEC pentru zilele grele ale bătrîneții, dar pe care n-a mai apucat să-i folosească), și-ar fi  deschis un fast-food la Piața Puișor. Și acum ar bombăni „Dar-ar dracu-n c… lor la toți!“, temîndu-se că  pachetul de legi fiscale care urmează să vină o să-i închidă iar mica afacere, la fel ca în ’49, cînd  stabilizarea, adică devalorizarea premeditată a leului, a distrus zona privată.

C.T.: Crezi în destin?

G.A.: Cred, însă nu-l caut în cărțile de Tarot sau în ceașca de cafea. Uite două citate din cărțile mele. Primul este din romanul Voci la distanță, apărut acum opt luni: „Observam că în existența ta, cîtă e, reîntîlnești oameni și locuri care se rotesc de mai multe ori, la fel ca figurinele din ceasul primăriilor medievale“. Al doilea este din cartea de memorii Meserii nerecomandate femeilor, încă în lucru: „Trebuie să fi avut vreo nouă ani cînd, într-o dimineață, m-a fulgerat deodată certitudinea c-o să fiu scriitoare. Nu era o dorință a mea sau o prezicere a părinților, nu. Era ca și cînd aș fi știut că așa va fi. N-am mai avut-o de-atunci și, de-a lungul vieții, am tot fugit de această meserie“.

C.T.: Cum te simți ca membră în Academia Română?

G.A.: Păi, nu mă simt în nici un fel, fiindcă n-am intrat încă și nici nu voi intra. Am renunțat înainte să se finalizeze lungile votări, greu de urmărit, dîndu-mi seama că eu și instituția aceasta culturală importantă nu ne potrivim. O cam știam de la început, dar am fost onorată de susținerea unor scriitori pe care îi prețuiesc. Pe urmă mi-am dat seama că asta nu e de-ajuns. Desigur, fiind înăuntru, aș fi putut, după un timp, să fac lucruri bune, de pildă să propun colegi pe care îi admir, cum ești și tu, fiindcă la ora aceasta secția are prea puțini scriitori. N-aș fi urmărit însă corectitudinea limbii române scrise, fiindcă eu sînt interesată doar de limba vorbită.

C.T.: Dar ca membră a Uniunii Scriitorilor?

G.A.: Cristi, sîntem de prea multă vreme prieteni ca să-mi închipui că unele întrebări ale tale ar fi puse „cu skepsis“. Tu ești președintele altei uniuni a scriitorilor, și eu n-am un răspuns polemic, ci istoric. Am fost angajata Uniunii Scriitorilor, ca lector, cinci ani, la Cartea Românească, în momentul cînd Editura Științifică și Enciclopedică mă pusese pe lista de dări afară, pe motive de dosar (dar și după cronica, foarte favorabilă, a Monicăi Lovinescu la Dimineață pierdută). În acel interval, mi-am dat seama că sprijinul Uniunii, atît cît a fost, a contat pentru apariția unor cărți de valoare (din păcate, fără excepție, cenzurate). Mi-am făcut vacanțe la casele Uniunii (la Valea Vinului, la Neptun, la Cumpătu), am colaborat și colaborez la revistele Uniunii, ultimele mele trei cărți (Anii romantici, Fontana di Trevi și Voci la distanță) au fost premiate de juriile Uniunii, iar indemnizația de valoare am primit-o din timpul președinției lui Eugen Uricaru. Mi-aș dori ca Uniunea să aibă un schimb de generații, dar rezervele mele de implicare administrativă s-au consumat în anii cînd am condus revista 22 și Bucureștiul cultural.

C.T.: Ca fost redactor-șef la revista 22, cum ți se pare presa de la noi, azi?

G.A.: Odată intrat cu arme, bagaje și cu sufletul în presă, nu mai ieși. Sau cel puțin asta e experiența mea. Am rămas consumatoare compulsivă de media, sînt dependentă de știrile zile, de comentarii politice etc. Sînt nemulțumită de amprenta, vizibilă cu ochiul liber, a patronilor / politicienilor / servicilor secrete asupra jurnaliștilor etc. Dar fără presa independentă de azi, ce aș mai ști despre România? Îi sînt recunoscătoare pentru că vorbește despre mafia politico-economică cu putere în Justiție, despre azilurile groazei, despre morțile tragice din spitale, despre crimele drogaților, despre afacerile ilegale ale aleșilor locali etc. Desigur, această presă ar trebui să fie mai profesionistă, mai exactă, mai rece, mai deschisă spre lume, să manipuleze mai puțin. Dar sîntem o societate emoțională, „lumea-i cum este… și ca dînsa sîntem noi“, spune eternul  Eminescu.