Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

GABRIELA ADAMEȘTEANU: „Sacralizarea scriitorului e o cauză pierdută“

Zoom GABRIELA ADAMEȘTEANU: „Sacralizarea scriitorului e o cauză pierdută“

M-am gîndit mult la ea în ultimele zile. Suficient de mult încît să-i pun mai multe întrebări la care răspundeam tot eu. Bănuind totuși că ea mi-ar spune cu totul altceva. De pildă, cunoscînd-o pe Gabriela Adameșteanu, mi-am închipuit că la prima întrebare îmi va zice „Da, mă irită!“. Dar dacă nu? Cînd mi-a răspuns ea însăși, a fost un „nu“, străbătut de un „da“ ironic, de care numai ea ar fi fost în stare.

Cristian Teodorescu: Un critic literar a spus despre un celebru scriitor octogenar că „nu și-a agățat ghetele în cui“ – de parcă ăla ar scrie cu picioarele. Nu te irită mirarea asta că scriitorii își văd de meserie, fără limite de vîrstă?

Gabriela Adameșteanu: Nu mă irită. Am și eu o suspiciune față de cărțile scrise după o anumită vîrstă, inclusiv ale mele, deși Fontana di Trevi (care sper că nu va fi ultimul meu roman) s-a încărcat de premii în 2018. Dar cum se va mai descurca în timp, o să vadă alții. Bine, n-am fost niciodată de acord cu Ștefan Agopian care fixase 35 de ani ca ultima vîrstă la care poți scrie o carte bună și argumenta pe autori celebri. Aveam și eu contraexemplul meu, Dimineață pierdută îmi apăruse la 42 de ani. Arătam mai tînără și, cînd m-a văzut, Alexandru George, poate nemulțumit că evocasem, ca și el, primul război, mi-a mormăit: „Credeam că sînteți o babă!“. Credea mai mult în memorialistică decît în ficțiune. Poate avem în interior nu doar un ceas (dacă ne concentrăm, știm cît e ora), dar și o măsurătoare a timpului care ne este dat de trăit/de scris. Eu n-am fost grăbită, am început tîrziu, am risipit 13 ani cînd n-am scris/citit ficțiune, m-am reîntors la o vîrstă cînd alții nu mai sînt interesați de această meserie sau nu mai pot s-o facă. E ca și cînd am știut că am timp. Aș îndrăzni să spun că și tu ai cam făcut la fel, ai avut o întrerupere și pe urmă ai venit cu cărți dense, puternice. Ai avut nevoie de timp ca să te încarci. Și sînt  scriitori, poeți mai ales, grăbiți, ca și cînd ar ști că viața lor este limitată în timp: și într-adevăr, mor devreme.

C.T.: Eu cred în inspirație și în așteptarea ei zilnică. Cum e în zilele alea cînd nu poți scrie nimic, deși…?

G.A.: Nu prea știu ce este/cum este inspirația. Problema mea nu e ea, ci să mă așez să scriu, fiindcă mi-am tot găsit motive să n-o fac: viața, jurnalismul, activismul civic, copiii, călătoriile care au venit tîrziu etc. Poate inspirația să fie acel ceva la care mă gîndesc, într-un mod nebulos, și, la un moment dat, mă așez în fine și mîzgălesc două-trei paragrafe, o pagină – începutul. Data următoare cînd mă așez, recitesc, corectez și mai scriu un pic. Nu mult, nu scriu o zi întreagă, decît atunci cînd mi-am depășit termenele de predare și mi-ajunge cuțitul la os. Dar dacă asta e inspirația, nu mă ține mult, șterg mult, rescriu, adaug, fiindcă mereu recitesc ce am scris înainte. Începutul cărții e „lucrat“, partea finală mai puțin, de-asta sînt tentată să modific și după ce apare. Am reguli absurde, dar le urmez, fiindcă sînt ale mele, de prima oară de cînd am început să scriu. Scriam la intervale mari, nu aveam timp, nu aveam masă, de cameră nici poveste. Sînt multe zilele cînd aș fi putut scrie și n-am făcut-o. Dar nu știu ce înseamnă să mă așez să scriu și să nu pot, fiindcă recitind, mă recontectez. Am însă nevoie de întrerupere, cîteva ore, o zi, săptămîni. E bine să scrii zilnic, dar eu n-am fost în stare.

C.T.: Cum ai început să scrii?

G.A.: Am început la 28 de ani și n-aveam deloc antecedente, chiar dacă fusesem o cititoare maniacă, eram filoloagă etc. Aveam tot felul de rezerve față de meseria de scriitoare, e o poveste mai lungă, am și spus că voi face o carte de memorii, Meserii nerecomandate femeilor – cea de scriitoare este una din ele. Pe scurt, cînd eram la Editura Enciclopedică, unde am lucrat o viață, adică 19 ani, într-o zi am avut o nouă colegă de birou, pe Nora Iuga. M-a fascinat cu personalitatea ei, cu poveștile despre literatură, cu felul cum scria, chiar și la birou. Aș numi-o emulație, nu imitație. Am scris atunci o jumătate de caiet subțire, din care a rămas titlul – Provizorat – pe care l-am tîrît pe urmă după mine decenii pînă să reușesc să scriu acel roman. Mai ușor a mers cu primele pagini scrise în biroul de la Enciclopedică, credeam că e o proză scurtă, dar de fapt a fost un capitol din romanul de debut, Drumul egal al fiecărei zile. A durat cinci ani pînă să-l termin și să-l public.

C.T.: Cînd erai redactor la Cartea Românească, sfaturile literare făceau parte din fișa postului. Mai dai sfaturi?

G.A.: La Cartea Românească am lucrat doar cinci ani, dar sfaturi literare dădeam și primeam de cînd am început să scriu, se obișnuia între colegi. Dau și acum, dacă cineva mă roagă să-i citesc cartea înainte de apariție, asta nu înseamnă că vreun autor este dispus să le asculte, dacă ele nu răspund unei îndoieli a lui. Cărțile și le fac autorii. Dar și eu am nevoie de lecturi și sfaturi colegiale, sînt ascultătoare față de ele, am avut un timp dependență față de Magdalena Bedrosian, lectora cărților mele scoase înainte de ’90. La Fontana di Trevi, pe ultima sută de metri, cînd eram derutată, m-a remontat lectura  Sandei Cordoș. În ultimii ani am citit cîteva cărți foarte bune de proză și le-am declarat valoarea, pe coperta a 4-a (a Tatianei Țîbuleac, a lui Bogdan Coșa, a Andreei Răsuceanu), care s-a confirmat. Probabil se simte cît iubesc literatura și că pot să mă bucur de reușita unor cărți, așa cum m-am bucurat și de ale tale. Mi se pare ciudată invidia, literatura nu e o sală de teatru în care altcineva se poate așeza pe locul tău.

C.T.: Ceremonios, Constantin Țoiu spunea cîndva despre Nichita Stănescu și despre un confrate mai tînăr: „Nichita l-a primit în sanctuar“, deși casa poetului era deschisă non-stop pentru toată lumea. Apropo, crezi că are scriitorul un sanctuar?

G.A.: Este și ăsta un marketing, dar cred că demodat. Sacralizarea scriitorului este o cauză pierdută, funcționa, parțial, și în comunism (formule de marketing erau și atunci), alături de umilirea și chinuirea  lui, în fel și chip. N-am cultul lui Nichita Stănescu, nu se numără printre poeții mei favoriți, iar faptul că uneori își dicta poeziile și că oricine voia intra în casa lui nu mi-a trezit vreo admirație, dimpotrivă. Cred că scriitorul are nevoie de confortul discreției. Pe de altă parte, îl admir pe directorul Muzeului Literaturii Române din București, Ioan Cristescu, așa cum îi admir și pe colegii din Iași, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici și Florin Lăzărescu, pentru felul cum au însuflețit memoria scriitorilor prin muzeele locale.

C.T.: Faci parte dintre scriitorii care s-au născut în timpul unui război (al doilea mondial) și al unei dictaturi (a lui Ion Antonescu). Oamenii – în speță, rușii – nu învață nimic din nenorociri?

G.A.: Din războiul ăla n-am învățat nimic, primele amintiri sînt de după, din ’46, aveam 4 ani. Eram într-un tren de marfă, cu părinții și toată casa lor pe care o mutau de la Tg. Ocna la Pitești, împreună cu mine și cu fratele meu. Și, deodată, tata a închis ușa vagonului de tren, a bătut închizătoarea cu muchia toporului, ca s-o înțepenească, și i-a șoptit mamei: „Gara e plină de ruși“. Habar n-aveam ce înseamnă ruși în gară, dar am ținut minte fraza pînă am priceput-o. Din asta am învățat ce periculoși sînt copiii (trebuie să-ți ții gura lîngă ei) și ce periculoși sînt rușii. Au învățat și românii, de-aia au fugit să-și facă pașapoarte, cum a fost invadată Ucraina. Rușii au învățat că, indiferent de tratate, pot să stăpînească jumătate de Europă timp de o jumătate de secol. Tocmai încearcă s-o facă iar, dar de data asta s-ar putea să nu le mai iasă.

C.T.: Dacă ar fi musai să-l faci pe Putin personaj, care ar fi prima propoziție/frază despre el?

G.A.: Dacă aș avea fraza, aș scrie romanul. Dar cum nu l-am putut face personaj pe Ceaușescu, nu cred că-l pot face nici pe Putin. Mutatis mutandis, au aceeași cheie: delirul grandorii, autoproiectarea în istorie, cochetăria cu Occidentul și ura fascinată față de el. Dar cum îl umanizezi?




Citeşte mai multe despre:

1 comentariu

  1. #1

    Rezumat: Nichita Stanescu – rau. Dizidentii de catifea (ilustri anonimi, scriitori diletanti) – buni.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
Ultimele articole
Editoriale
  • Balada trapezistei de la Capșa

    21 iunie 2022

    Ședeam la Capșa cu Emil Brumaru, cînd chelneru-a venit să ne anunțe că în parcare ne așteaptă carul doldora de păioase și grăunțe. Era talentul nostru de rezervă și nu […]

  • Tiriplici și alte animale fantastice

    21 iunie 2022

    Marcel Ciolacu este viitorul premier al României. Conform protocolului actualei coaliții de guvernare și conform viselor sale destul de umede. Florin Cîțu este fostul premier al României. Între ei stă […]

  • Cursa dezarmărilor

    20 iunie 2022

    A trebuit să deschidă gura Macron ca să se facă într-un tîrziu auzită realitatea: războiul e la granițele României. N-ai zice că a băgat cineva de seamă, dacă judeci după […]

  • Soluția lui Dracula pentru încetarea războiului din Ucraina

    14 iunie 2022

    Deși știam că încă n-are sediu în țara noastră, totuși l-am momit să nu mai plece vara în concediu, ci să rămînă încuiat în mit. ,,Stimați amici, eu chiar pentru […]

  • Așteptând inevitabilul

    14 iunie 2022

    Este greu de spus dacă în Guvernul României este măcar o singură persoană interesată de aspectele economice ale crizei care, deși a început de luni bune, ne este prezentată drept […]

  • Iscusita lașitate

    13 iunie 2022

    Partea europeană a Occidentului bogat ține în continuare cu rușii. Sigur, există un discurs oficial care tună și fulgeră împotriva invaziei, dar nemții, olandezii, italienii și austriecii îi dau lui […]