Președinte executiv “Salvați copiii”, România. Despre cazul Bodnariu și ce-i un copil.
Reporter: Ce este un copil?
Gabriela Alexandrescu: O ființă umană cu dimensiuni și experiență reduse, cu roluri multiple (fiu, fiică, elev, soră, frate, coleg, prieten etc.), a cărei dezvoltare, protecție și sănătate depind într-o măsură extrem de mare inițial, din ce în ce mai mică pe măsură ce trece timpul, de ceea ce face, simte și crede ființa umană de dimeniuni și experiență crescute – adultul cu rol fundamental, părintele. Dimensiunile mici și dependența mare de părinte nu îl transformă însă pe copil în proprietatea adultului și nu îi dau acestuia drepturi depline asupra copilului. Dimpotrivă, potrivit Convenției cu privire la Drepturile Copilului, cel mai ratificat document cu privire la drepturile omului din lume, recunoscut de toate statele în afara de SUA și Somalia, “copiii au drepturi fundamentale în cadrul familiei: să se dezvolte ca personalități, să fie protejați de violență, să fie ascultați, să le fie respectată demnitatea”.
Rep.: Există o salvare omenească a copilului sau doar noroc divin?
G.A.: Poziționarea ființelor umane față de “divin” este atît de diversă și nuanțată încît este imposibil să substituim responsabilitatea omului, adult, cu rol de părinte, cadru didactic, medic etc. cu “norocul divin” atunci cînd este vorba de binele sau răul copilului. Un copil bolnav, care în așteptarea “salvării divine” nu primește îngrijire medicală, își pierde viața nu pentru că “Divinitatea” a avut o zi grea sau a fost răuvoitoare, ci pentru că oamenii de lîngă acel copil nu au făcut ceea ce era responsabil să facă. Un copil care nu merge la școală sau cerșește pe stradă nu s-a născut sub o stea mai puțin norocoasă, ci într-o familie/stat care eșuează sistematic în a-și asuma responsabilităle de a proteja acel copil și a face tot ceea ce se poate pentru ca dezvoltarea lui să fie încurajată.
Rep.: Cum vedeți cazul Bodnariu, o palmă din cînd în cînd vs. o lege drastic aplicată?
G.A.: Cazul Bodnariu este grăitor pentru credințele fundamental diferite ale părinților din cele două state, România și Norvegia, în ceea ce privește felul în care ar trebui crescuți copiii. Ce este “de neacceptat” pentru unii este “rai”, “datorie parentală” sau măcar “comportament normal” pentru ceilalți. Paradoxul este că, în cele două țări atît de diferite ca mentalitate, legile cu privire la protecția copilului sînt aproape identice. Felul în care este însă implementat spiritul legii, normele de aplicare, sînt extrem de diferite: prompt în nord, relaxat mai către sud. Revenind la esența cazului, cred că un părinte care își bate copilul, din nenumărate motive (epuizare, neștiință, așa a fost crescut la rîndul său etc.), are nevoie de sprijin, educație, consiliere, pentru a face acele schimbări care să îi permită să devină părintele protectiv, empatic, ferm, dar blînd, de care orice copil are nevoie. Dacă însă acest părinte refuză sistematic sprijinul oferit și alege să fie violent cu copilul în numele “educației și iubirii”, răspunsul trebuie să fie unul legal, nu educațional. “Salvați Copiii” este alături de părinții români, care în proporție de 63% își lovesc copiii acasă, prin servicii de consiliere și programe de educație parentală încă din 2009. Avem garanția că se poate și altfel – ne-au dat-o miile de părinți care în toți acești ani au învățat, mai greu sau mai ușor, că mîna părintelui trebuie să sprijine, să mîngîie, să susțină, nu să lovească.
