A trecut deja o săptămână. De aici, dintre betoanele fierbinți ale Bucureștiului, abia dacă îmi vine să mișc degetele pe tastatură. Și parcă mi-e frică să aștern pe foaie toate amintirile de la Gărâna, de teamă să nu le pierd.
Din bucătăria de la birou, unde stau și croșetez țigări, dacă închid ochii și pornesc aerul condiționat, încă pot să recreez în minte imaginile și sunetele de acolo. Și, pentru o clipă, instrumentul muzical intern își face datoria, iar fiecare fir de păr de pe mână se ridică în poziție de drepți, salutând respectuos amintirea sunetelor de saxofon, pian, tobe sau chitară.
N-aș vrea să par vreun simandicos, dar cred că, între toate genurile muzicale, jazz-ul are un loc aparte. În ce mă privește, doar fado și uneori flamenco reușesc să îmi creeze o emoție mai puternică. E însă ceva sublim în sunetul neînsoțit de vers, în modul în care instrumentele spun o poveste chiar și fără să rostească un cuvânt. Și mai e ceva, la jazz, pe care nu-l găsești în altă parte. E o altfel de bucurie, precum bucuria pe care o trăiești atunci când vezi bucuria altcuiva.
Există în jazz, pe acele culmi ale sale unde ajung doar cei aleși, un fel de extaz inexplicabil.
Un pianist cântă, iar degetele i se preling pe clape, atent, până când vine acea bucată a piesei în care nimic nu mai contează, nici partitură, nici celelalte instrumente, nici publicul. Îl vezi cum închide ochii și totul devine parcă instinctual, iar regulile fizicii dispar și clapele pianului ascultă doar de trăirile lui. Își pleacă capul în jos, căutând parcă să găsească acel număr indivizibil, acea primă particulă dintr-un micro-univers. Tu, cel care asculți, n-ai voi să închizi ochii. E un univers la care doar el are acces iar tu, de pe margine, poți doar să privești prin fereastra extazului pe care el îl trăiește. Tu, muritor de rând, n-ai loc între zei, dar muzica și trăirile lui te duc cel mai aproape de paradisul sunetelor.
Un saxofonist cântă, în timp ce sunetele dansează cu sunetele altor instrumente, se apropie și se despart, se întrec și se completează. De undeva, de nu știu unde, o muză pare să ia locul saxofonului iar muzica devine un infinit sărut în care el uită de lume și alte instrumente. Închide ochii și lasă capul pe spate, părând parcă gata să leviteze cu ajutorul muzicii. Iar tu, muritor de rând, cu urechile larg deschise și privirea ațintită spre el, începi să visezi că și tu poți zbura. Nu poți, dar poți visa că…
Gărâna, pe lângă munte și pitorescul zonei, e locul în care poți, cu puțin noroc, avea astfel de trăiri. Sau, pentru a fi exact, poți fi martor la astfel de trăiri.

Joi, în prima seară, am avut norocul să-l ascult pe saxofonistul Christian McBride, alături de trupa sa, Ursa Major. Au americanii, afro-americanii, ceva ce nu găsești la alții. E un altfel de jazz, cu sunete ce se nasc parcă din secole de suferință. Diametral opus față de nordici, care mă scot din sărite cu exactitatea lor plicticoasă, cu matematica lor euclidiană și fizica muzicală ce nu pare capabilă să treacă de Newton. Nu-mi plac deloc nordicii, a căror muzică zici că-i făcută pentru a produce erecție în rândul focilor. Nu-mi plac nordicii, cu excepția celor supra-talentați. Revenind însă la McBride, poate și pentru că a cântat după Tord Gustavsen Trio, care a fost de fapt un duo, recitalul a fost absolut minunat.
Vineri m-au enervat Melt Trio. Încă sunt convins că unul dintre chitariști, cel care mi-a și zgâriat urechea cu toate sunetele electronice, și-a stricat un play-station ca să-i facă un upgrade chitarei. Nu i-a ieșit. Mats Eilertsen Trio au fost însă buni. Chiar dacă, deh, nordici, au reușit să se completeze minunat și, ceea ce e foarte mișto dacă nu chiar ești lovit de muză, nu și-au oferit acele momente de solo, pe care le vezi la mai toți. Au fost mai buni chiar decât Helge Lien Trio & Tore Brunborg, care au fost headlinerii serii. Mă rog, una peste alta vineri a fost ok spre bine, pentru că… nordici…

Sâmbătă, însă.. Sâmbătă a început cu Dixie Krauser & The Fusion Company, singurii români de pe scena principală. Mă rog, români trăiți mai toată viața pe afară. Un jazz cu influențe rock, în care chitara a sunat excelent și a fost fix ce-mi trebuia, după… după nordicii de vineri.
Le-au urmat Ariel Brínguez Quintet care… WOW! Jazz cu influențe din Cuba! Au fost, după părerea mea, cei mai buni din tot festivalul, chiar dacă n-aveau statutul de main-event! Influențele latine și bucuria pusă în jazz sunt combinația perfectă.
Girls in Airports, un cvartet cu doi percuționiști, care au avut un moment bun, au fost mai degrabă o mică pauză între cele două bucurii ale festivalului, băieții din Cuba (era și un spaniol între ei) și Dan Berglund, Magnus Ostrom, Ulf Wakenius, Joel Lyssarides, Marius Neset și Verneri Pohjola, care au avut un tribute-concert pentru Esbjörn Svensson Trio, la 30 de ani. Și care au fost main-eventul festivalului, fiind fix acei nordici supra-talentați, a căror muzică sună excepțional, în ciuda faptului că-s nordici.
Așadar, Gărâna… pân’ la anu’, sărut mâna!
3.258 de vizualizări






Christian McBride saxofonist ?
Încercați să l ascultați pe Valeriy Stepanov.Si l veți vedea pe tatăl jazz ului.Si nu cred că ar fi prea scump….ptr.Gărâna.Aviz organizatorilor.
Americanii cîntă jazz,nu un altfel de jazz cum ziceți .Ceilalți au un altfel de jazz.
Si totusi Christian McBride de unde saxofonist ?
Poate mai multa atentie la redactarea materialului…
Nu îți plac nordicii ?
Dar Garbarek îți place ?
Cristian McBride cântă la contrabas și bas. Citeste mai bine. Lasă comentariile pentru cine este informat.