Gătitul: cea mai dramatică ocupație de la televizor

Vin dintr-o familie în care nimeni nu a gătit bine niciodată. Oameni serioși, care au înțeles că mîncatul e un fel de încărcat bateria căruia nu trebuie să-i dai prea mare importanță. Femeile gătesc simplu, gras și scîrbos, iar bărbații dau cu murături, ardei iuți, țuică și hrean ca să omoare gustul, cît să poată arunca sub nas destule calorii pentru a supraviețui pînă la masa următoare. De-aia nu înțeleg genul ăla de emisiuni la care oamenii se crizează și aruncă cu farfurii fiindcă cineva a pus prea mult coriandru. Un om normal nici măcar nu ar trebui să știe ce-i ăla coriandru, darmite să fie ofensat de absența sau prezența lui. Ia, șefu’, cu conopidă murată și țuică, să-ți anesteziezi papilele gustative. Fii român adevărat. Ce-i cu fițele astea? Bunică-ta nu prăjea cartofii în seu de porc de trebuia să te lupți cu fiecare înghițitură ca să n-o vomiți? Niște coriandru te face pe tine?

Iar chef-ii ăia mi se par ridicoli. Cum o ard ei grav, solemn și serios. De parcă le-ar ține cineva familia cu pistolul la frunte și, dacă supa e prea sărată, le-ar zbura ălora creierii. Și se înmulțesc. În sezonul ăsta, la MasterChef sînt trei noi. O tipă care are o singură trăsătură de personalitate: vorbește o combinație spurcată de română cu italiană, care e evident forțată ca să sune – come si dice – “interesanto”. Apoi un hipstăraș de vreo 25 de ani pe care îl bănuiesc că deține un vocabular activ de maximum 500 de cuvinte, pentru că se încurcă și în propoziții simple, și un tip care pare clona rămășițelor de ADN de pe scaunele celorlați trei chef-i anteriori. Ceea ce nu ar fi un plan atipic pentru PRO TV. Sînt sigur că Busu e deja la a șaptea clonă. Pare genul de om care moare des pentru că nu se uită în stînga cînd trece strada.

Între timp, antipaticii ăia trei au plecat să nu facă audiență la Antena 1. Unde simulează un restaurant și țipă la niște stereotiopuri umane să facă mîncăruri de care nu am auzit niciodată. În viața mea nu cred că mi-a fost atît de foame încît să vreau ca niște oameni să urle, să se frigă și să se taie timp de 30 de minute ca să-mi aducă mie o friptură. Cred că genul ăsta de comportament intens la locul de muncă e justificabil doar dacă faci bombe atomice și alte lucruri serioase pentru omenire. Mîncarea trebuie luată la modul relaxat și împăcat. Ca moartea în ”Miorița”. Păi, știți ce făcea bunicu-miu dacă se strica ciorba? Ridica din umeri și o mînca. După care rînjea la mine, zicînd: ”Tot la fel iese”. Pentru un popor la care mîncarea a fost mereu mai mult o problemă de existență decît de gust, toată drama asta culinară mi se pare falsă și ridicolă.