Optzecistul meu preferat e și azi Mircea Nedelciu. Iar dintre textualiști, tot el mi se pare cel mai bine dotat artistic. I-am recitit primul roman, Zmeura de cîmpie, chiar cu mai multă plăcere decît atunci cînd a apărut, în 1984, deși, de obicei, la a treia lectură ești mai cusurgiu cu o carte decît la prima întîlnire cu ea. La mine a fost invers. La început mă interesa experimentalismul lui Nedelciu mai mult de dragul talentului său de povestitor și fiindcă, în discuțiile noastre nocturne, îmi spunea două lucruri. 1) În afară de partea sa experimentalistă cu care dădea de gîndit lumii literare, textualismul găsea cenzura nepregătită să-i contracareze șarjele împotriva sistemului. 2) Textualismul era o invitație și totodată un manual de instrucțiuni, pentru cititor, încît să nu se mai lase manipulat de „emițători”, indiferent cine ar fi fost ei.
Așa se face că primele lui volume de povestiri, în afară de faptul că îți arătau lumea imediată așa cum era, nu potrivit indicațiilor venite de la partid, te și ajutau să nu te lași păcălit de emițătorii textelor oficiale. Adolescenții din primele sale volume sînt tipi marginali care își găsesc libertatea sau își păstrează libertatea trăind din expediente ori trăgînd de timp, pentru a nu intra în malaxorul manipulării oficiale. Fără să fi fost disident, Nedelciu era un autor subversiv, pentru care tehnicile textualismului erau mijloace de a stîrni perplexitatea cenzorilor în fața povestirilor sale, încît nu știau cum să contracareze observațiile sale, acid critice la adresa sistemului.
Cu inteligența lui scăpărătoare, Nedelciu știa că romanul e mai vulnerabil în fața cenzurii decît proza scurtă, fiindcă cenzorul te pîndește la cotitură, adică acolo unde, în romanul clasic, dezvoltarea personajelor și a firului epic te obligă să spui ce vrei cu ele. În Zmeura de cîmpie, virtuozitatea tehnică a lui Nedelciu, care trece prin toate tipurile posibile de narațiune și își organizează romanul în module epice, folosind note de subsol și diverse alte trucuri auctoriale, adevărata miză nu e etalarea acestei virtuozități textualiste, ci dezorientarea cenzurii, pentru a-și vedea textul apărut în întregime. Romancierii din generațiile anterioare puneau la încercare vigilența cenzurii cu parabole și cu aluzii cu care cenzorii se învățaseră, încît îi forfecau fără probleme. Formula lui Nedelciu i-a luat prin surprindere, încît romanul a trecut, fără mari contre.
Culmea e însă că cititorii săi s-au prins imediat ce voia romancierul debutant cu această carte. Zmeura de cîmpie a fost mai mult decît un succes rapid de librărie. A devenit unul dintre romanele de căpătîi ale cititorilor optzeciști, care au înțeles imediat ce voia Nedelciu cu tinerii săi orfani care își caută tații pe care nu-i cunosc și în care, de-a lungul acestei operațiuni, se trezesc instincte artistice.
De fapt, ei sînt orfani de adevăratul trecut, cel ascuns sau deformat de puterea celor care conduc nu numai orfelinatul lor, ci și marele orfelinat în care trăiau și cei ce-și cunoștea părinții, și chiar părinții lor, care constatau, cu o resemnată complicitate, cum li se fură sau li se modifică fraudulos trecutul. Așa că tufa de zmeură, ajunsă inexplicabil într-un sat de cîmpie, nu e doar o ciudățenie. E motivul simbolic al unei căutări care continuă și azi.
Mircea Nedelciu, Zmeura de cîmpie, Ed. Paralela 45, 2015.
