Cum să scrii despre cineva ca mult învățatul și genialul Dimitrie Cantemir fără să-ți prinzi urechile? Ligia Ruscu, istoric și romancier, a găsit o inspirată portiță. În biografia romanțată pe care i-a dedicat-o domnitorului savant care a cunoscut celebritatea europeană încă din timpul vieții, Cantemir apare așa cum îl privesc alții, nu cum se vede/crede el însuși. Iar cei mai mulți dintre acești alții sînt oameni fără mare știință de carte pe care nu-i ține cureaua să-și dea cu părerea despre Cantemir autorul. Singurii intelectuali care se pronunță în cartea Ligiei Ruscu despre uimitoarea înzestrare a sclipitorului umanist moldovean sînt mentorul său, filosoful grec Ieremia Kakavelas, și Gottfried Leibniz, președintele Societății Regale a Prusiei, în timp ce dragomanul Alexandru Mavrocordat îl descrie cu o oarecum explicabilă acreală.
Kakavelas îl îndeamnă pe tînărul Cantemir în cuvinte alese, într-o epistolă, să nu-și piardă vremea cu politica la Constantinopole, ci să-și urmeze harurile cărturărești cu care l-a înzestrat Ziditorul, zicîndu-i că mai bine și mai temeinic își va sluji poporul astfel, decît ca domnitor vremelnic al acestei țări mici. Tot într-o scrisoare, neamțul Leibniz îi pune o pilă lui Cantemir pentru a fi primit în Academia Prusacă, scop în care îi înșiră meritele cărturărești și nu uită să menționeze foloasele de tot felul pe care le-ar trage sus-zisa academie de pe urma serenissimului principe care, în afară de reputația deja dobîndită, se numără printre favoriții împăratului Petru al Rusiei.
Timpul trece repede, pe episoade din viața personajului, în cartea Ligiei Ruscu. Acum îl vezi despărțindu-se de fratele său mai mare, Antioh, trimis la Țarigrad drept chezășie a credinței noului vodă. Micul Dimitrie își apără rangul chiar și cu prețul bătăilor primite de la băieții cu care se încaieră fiindcă rîd de originea umilă a tatălui ajuns domnitor. Acum e el însuși la Stambul, unde învață carte grecească și își ia de sus profesorii cu aroganța adolescentului care știe mai multe decît cei care-l dăscălesc. Junele Kantemiroglu își face însă și relații pentru ambițiile sale de mai tîrziu. Vrea să se vadă domnitor. În Moldova sau în Țara Românească – oriunde l-o trimite sultanul.
Sictirit de influența pe care o are Brâncoveanu la Constantinopole, care-și cumpără bunăvoința sultanului cu nenumărate pungi cu galbeni, poliglotul Cantemir își varsă năduful pe moldovenește scriind degrabă Istoria ieroglifică. În romanul său satiric cu cheie, sub forma disputei între păsări și cuatrupede, Cantemir, care e Inorogul, îi încondeiază printre mulți alții, pe Brâncoveanu (Corbul), cu tot cu partida lui de boieri, și pe Mavrocordat Exaporitul, cu rețeaua lui de relații la Constantinopole și în Țările Române. Cel ce pomenește romanul ieroglific în cartea Ligiei Ruscu e Mavrocordat după ce aude că tînărul și arogantul Dimitrie l-a zugrăvit acolo sub chipul camilopardului.
Episod după episod, Cantemir ajunge din nou domn în Moldova, se aliază cu Petru cel Mare, alături de care pierde bătălia cu otomanii de la Stănilești și cum, dacă turcii l-ar prinde, l-ar executa pentru hainie, ca pe Brâncoveanu, după nici un an de domniese refugiază în Rusia, ca favorit al țarului. Ghinionistul Cantemir, care în Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman observă corect că marea putere decade, s-a înșelat cu aproape două secole asupra momentului în care Rusia și Moldova pot profita de slăbiciunea turcilor.
Bine scris, dinamic și cu o versatilitate stilistică în care se cunoaște experiența de romancieră a autoarei, acest op al întîmplărilor lui Cantemir, Inorogul în lavirinthul neștiinții, e prilej de plăcută zăbavă asupra scurtei vieți a omului care a cucerit prin scris o recunoaștere universală la care, ca mofluz domnitor ce-a fost, n-ar fi îndrăznit nici să viseze.
Ligia Ruscu, Cantemir. Inorogul în lavirinthul neștiinții, colecția „Biografii romanțate“, Editura Polirom, 2023.
Cand am fost la Sankt Petersburg prima oara, ghida noastra, minunata Vera ne-a aratat palatul unde a locuit Dimitrie Cantemir.