Halucinante comentariile la postările făcute de jurnaliștii Ovidiu Vanghele și Carla Cristina Tănăsie, jurnaliști care nu doar că au lucrat în zona azilelor legale și mai puțin legale și a anchetelor sociale ori a asistenței, dar care înțeleg bine mecanismele implicate și rolurile care se distribuie în jurul unui bolnav care pleacă din zona instituțională a statului spre un azil privat ori spre altă entitate. Halucinant să vezi o violență de limbaj pe care cei care o practică – sunt sigur – o atribuie extremiștilor, auriștilor, călingeorgeștilor și altora pe care îi disprețuiesc pentru cât de obtuzi, inculți și ușor de manipulat sunt. Am asistat în aceste zile – odată cu scandalul de la Dumbrava – la cât de ușor se creează idoli, cât de ușor se radicalizează oamenii în numele binelui și al frumosului și cât de marginale devin tocmai valorile pentru care, culmea, spunem că luptăm.
Ca de fiecare dată, nu adevărul contează, ci o luptă imaginară între bine și rău, bine și rău care, ca de fiecare dată, trebuie să aibă un chip, trebuie să fie personificate, tocmai ca lupta să fie una mai polarizantă și mai violentă. Singurii fără chip sunt miile de oameni care au trecut pe la Dumbrava și pe la Asociația lui Viorel Pașca – mulți dintre ei tratați bine, nu am îndoială –, oameni care însă sunt văzuți atât de stat, cât și de isterizații de azi ca niște cifre ori ca niște saci de porumb. Au ei voință, libertate, pot judeca în nume propriu, au acces la medicație, la servicii medicale adecvate bolii de care suferă? Nimic din toate aceste întrebări, care mi se par cele mai importante din cap. Dincolo de certitudini – căci da, ca orice prost, le am și eu pe ale mele –, statul român e un criminal care-și ascunde de fiecare dată urmele cu un scandal în care ajung să se certe între ei cetățenii.
