În apărarea strâmbilor, a hoților și tâmpiților

Motto: “Age, libertate decembri utere” – Horațiu, „Satirae”, II, 7, 4-5

Horațiu el însuși făcea referire la asta, atunci când îndemna “Hai, folosește-te de libertatea din decembrie!”. Căci în timpul Saturnaliilor, la mijlocul lunii decembrie, sclavii romani auveau dreptul să-și critice stăpânii și chiar să fie serviți de aceștia. Sclavi cuminți timp de zeci de ani, românii își dobândiseră în decembrie 1989 dreptul la saturnalii extinse, permanente. Cel puțin în ceea ce privește critica și readucerea “stăpânilor” cu picioarele pe pământ, la poziția de angajat al contribuabilului, iară nu demnitar intangibil, apărat de securitate, procurori și judecători.

Cât a trecut de atunci? Nici mult, nici puțin. 23 de ani. Degeaba.

Pe 29 aprilie, când marii activiști ai nației nu erau atenți, când Monica Macovei, probabil, mai dădea în gât o lovitură de stat pe la Bruxelles, Curtea Constituțională a României ne-a trimis înapoi în afara Europei. Din nou.

Printr-o decizie luată în unanimitate, CCR a trimis iarăși calomnia și insulta în zona penală. Pentru cei care au deschis mai târziu democrația, trebuie să amintesc povestea dezincriminării penale a acestor așa-zise infracțiuni. A fost nevoie de 16 ani, de zeci de procese câștigate la CEDO, de cerbicia Monicăi Macovei și a societății civile, de presiuni din partea UE, ai cărei membri doream să devenim, pentru ca, în 2006, calomnia și insulta să nu mai fie cuprinse în Codul Penal, prin lege. Până în acel moment, justiția reușise să ne dea exemple de ziariști condamnați la închisoare pentru delicte de opinie. După aceea, n-a mai fost posibil, pentru că insulta și calomnia nu mai erau “penale”. Greșeai, plăteai, dacă victima te dădea în judecată și nu reușeai să dovedești ceea ce ai scris. Fair enough. O spun ca om care n-a fost ferit de procese, dar care n-a pierdut niciunul din cele 9 de până acum. Ultimul l-am câștigat definitiv, dacă nu mă înșel, anul trecut.

Acum, însă, lucrurile se schimbă, iar lipsa de reacție a breslei mă înspăimântă. Degeaba televiziunile și online-ul au program non-stop, dacă gânditorii în numele libertății de exprimare au program de întins șuncile la pârlit.

Practic, în curând, orice tâmpit, orice hoț, orice strâmb va putea să depună plângere la procuratură pentru că s-a simțit insultat sau calomniat. Nu va mai avea nevoie de nimic altceva pentru a târî prin tribunale un ziarist. Nimic. Doar o plângere penală. Iar procurorii sunt obligați să ia în considerare orice plângere. Câți bani pierduți, câtă muncă în plus pe capul unora care și așa, au de rezolvat, în medie, peste 400 de dosare pe an fiecare. Mai mult de unul pe zi. Iar cu astea noi, de calomnie și insultă, volumul poate crește lejer cu 50 de procente. E doar un aspect, desigur. Oricine, acum, poate cheltui banii contribuabililor pentru că s-a simțit calomniat și/sau insultat. Înainte de asta, în ultimii 7 ani, exista filtrul angajării unui avocat. Nu te arunci la cheltuieli de judecată decât dacă te știi curat și în stare să câștigi procesul. Așa, însă, orice procesoman nemulțumit de moaca mea mă poate da în judecată. Pentru mulți simplu fapt că noi existăm este o insultă.

Până acum puteam să-mi fac meseria în mod corect. Puteam să mă documentez, să am la îndemână acte, declarații, articole de lege. Și puteam scrie că un om a furat, probând cu acele acte, declarații și articole de lege. Sau puteam spune că el este incompatibil. Sau puteam scrie că este părtaș la jaful național. Practic, de azi înainte nu prea mai pot s-o fac. Pot, în continuare, să mă documentez, dar nu mai pot să scriu că X e hoț, Y a furat. Pentru că, atâta timp cât nu există o sentință definitivă în ceea ce-i privește, dovezile mele nu au valoare juridică. Pe baza prezumției de nevinovăție, un om care a furat dar nu este condamnat definitiv nu este un hoț. Așadar, dacă eu scriu că este hoț înainte ca el să fie condamnat, chiar dacă am cele mai ale naibii probe, eu sunt cel penal. Cam asta a stabilit, cu unanimitate, Curtea Cosntituțională pe data de 29 aprilie. 

De această decizie se bucură în hohote alde Cristi Danileț și toți fanii președintelui. (Am văzut reacții similare și la oameni inteligenți, cum ar fi fostul ministru al finanțelor, Ionuț Popescu. În cazul său, promit să-mi trăiesc dezamăgirea în solitudine. Ajuge că o amintesc aici, în treacăt.)

Pe de-o parte, îi înțeleg pe mulți dintre ei. Ei cred că presa i-a doborât de la putere. Presa pe care au încercat să o omoare, în 8 ani de guvernare, mai temeinic decât o făcuse Năstase în 4. Presa pe care au adus-o, cu măsuri economice, hăituiala DNA-ului și slugărnicia lui Blejnar, pe marginea prăpastiei. Din punctul lor de vedere, o curte constituțională condusă de un handicapat (nu este insultă, nici calomnie, căci omul are certificat de handicapat, chiar are) le face dreptate post coitum, după ce șaizeci și ceva la sută dintre români i-au sodomizat sălbatic la urne. Presa le-a făcut-o? Nici vorbă. Dacă aduni tirajele și audiențele celor care au avut ceva de spus în ultimii doi ani, nu strângi un milion de oameni. Chiar nu strângi. De aici și până la șapte milioane jumate, în iulie trecut, sau trei milioane și ceva în iarnă, distanța e mare. enormă. Deci nu presa i-a doborât. Suleiman Magnificul și meciurile Stelei sau “Românii au talent”, programele cu cele mai mari audiențe, nu au îndemnat românii să voteze împotriva PDL. Ar trebui să caute cauzele în curtea proprie, în poșetele lui Udrea și în paharele lui Băsescu, nu în presa critică, care, după cum am zis, nu strânge, toată, un milion de telespecatori și cititori.

Cât despre Ioan Zegrean, Aspazia Cojocaru, Cristi Danileț, Oana Schimdt Hăineală, Daniel Morar sau Laura Codruța Kövesi, ei sunt și erau dintotdeauna în afara insultei și calomniei. Căci nu poți insulta o insultă, tot așa cum nu poți calomnia o calomnie.