De la o vreme am început să am ghinion. Totul mi se trage de la dl Nicolae Manolescu, academician (pe jumătate, că e numai membru corespondent al Academiei), ambasador al României la UNESCO, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, director al revistei România literară şi multe alte chestii, pe care nu le mai înşir aici. Ei bine, dl Manolescu are obiceiul să scrie diverse articole în revista aflată sub conducerea sa.
Iar eu, ăsta-i ghinionul, am obiceiul să citesc ce scrie şi să-i găsesc nod în papură, cum ar zice domnia sa. De fapt, nodul nu e în papură, ci în mintea domnului în cauză. Iar eu îl văd, îl arăt cu degetul şi, uite aşa, a ajuns lumea să zică despre mine că m-am prostit. Ce, altă treabă n-am decît să-l citesc pe Manolescu? Sincer vorbind, chiar prea multă treabă n-am, că sînt pensionar şi nu-mi place să ies din casă nici măcar pînă la Grădina Botanică, aflată la doi paşi de mine. Dar să ne întoarcem la oile noastre: săptămîna trecută, dl Manolescu a publicat un articol în R.l. (nr. 19) în care afirmă senin: „…fascismul e o doctrină, nu o ideologie, în sensul că nu-şi ascunde ideile şi intenţiile, spre deosebire de comunism, care e ideologie în stare pură, ceea ce face ca doctrina propriu-zisă să fie limpede şi umană“ (s.m.). Numai că doctrina comunistă e al dracului de limpede şi deloc umană. Citez din finalul Manifestului partidului comunist (1847): „Comuniştilor le repugnă să-şi ascundă vederile şi intenţiile. Ei declară făţiş că ţelurile lor pot fi atinse numai prin doborîrea violentă a întregii orînduiri sociale de pînă acum“ (s.m). Ce-o fi uman în această frază, altfel limpede?
