Ce anume, în afară de naivitate și furie, îi face pe oameni să pună botul la tîmpeniile lui Călin Georgescu? Discursurile politicienilor clasici, de toate culorile, arată că s-au îndepărtat atît de mult de realitate încît nu mai sînt în stare să se controleze și, implicit, să se autocenzureze. Să mintă frumos, cum se făcea pe vremuri. Nu se mai păstrează aparențele, intențiile sînt exprimate direct. Vrem putere pentru noi, vrem control, vrem bugete. „Și Dan Voiculescu să se uite“, ca să cităm din mari creștini contemporani. Georgescu speculează foarte bine asta, ca orice șarlatan care stă la pîndă, gata să profite de orice neatenție a adversarului deja orbit de lumina grămezilor de galbeni. Îl auzi pe Grindeanu cum vorbește despre partid ca în anii comunismului. Mai întîi e partidul, apoi țara. România și contribuabilii ei sînt cele două părți ale unei unelte de recoltat bani. Cam aceleași mesaje vin și dinspre PNL, UDMR, chiar și USR. Nu-și mai dau seama că gîndesc cu voce tare, cu excepția Gurului. Se dau în fapt, practic.
În tot acest festival al sincerității involuntare, oamenii încep, paradoxal, să caute minciuna. Una frumoasă, măcar. Una în care să poată crede fără să simtă că sînt luați de proști pe față. Aici intră în scenă Mesia fără de partid, cu discursul lui care sună a revelație spusă la foc mic, între două citate din desene animate și trei metafore agrare. Evident că nu spune nimic concret, dar o face cu atîta convingere încît, deși a rezolvat tot, pare că abia s-a apucat de treabă. E o variantă românească a lui Chuck Norris, doar că originalul își făcea talentul doar în filme. Mai îngrijorător e că, dincolo de minciuni, pedologul nătăfleț își încurajează adepții să gîndească și de capul lor. De exemplu, dacă îi întrebi cît e ceasul, sînt încurajați să răspundă că timpul e doar o convenție cu care nu sînt de acord. Sau că doi plus doi fac cît simt ei că fac, din moment ce calculul a fost făcut românește.
Românașii, necăjiți de atîta creștere economică marca Ciolacu, din cauza căreia abia n-au murit de foame, și obosiți să audă aceeași placă de la aceiași politicieni, încep să creadă că orice sună diferit e automat mai bun. E ca și cum, după ani de mîncat pîine mucegăită, cineva le oferă o piatră și le place doar pentru că e ceva nou.
Partidele consacrate privesc fenomenul suveranist ca pe o anomalie. Își dau coate, își trimit comunicate și își cheamă analiștii de serviciu să explice că e periculos, că e extremist, că e orice. Dar uită un detaliu esențial: că l-au construit singuri. L-au crescut, l-au hrănit și l-au împins în față de fiecare dată cînd au ales funcția în locul realității. Iar acum, cînd realitatea a plecat de la masă și s-a dus să asculte un om care promite totul fără să promită nimic, ei rămîn între ei, discutînd proceduri.
1.653 de vizualizări
