Sînt cazuri de #pățăști. Întîi o observație care devine nedumerire și, din coconul bănuielilor, se transformă în teamă rece… Confirmarea vine mai tîrziu, după doctori și vizite, să aveți timp să vă obișnuiți cu ideea: handicap. Dizabilitate. FMM. Dacă aveți noroc, diagnosticul vine la pachet cu recomandarea informală „întrebați, pentru că, după lege, statul trebuie să vă dea chestii“. Dacă nu, poate aflați de pe grupuri de cetățeni la fel de pățiți. Și dacă tot nu? Atunci vă descurcați singuri.
La început e ușor, vă trebuie doar certificatul de încadrare în grad de handicap. Un drum la DGASPC. Sau prima rundă din Disability Monopoly. Chinezii care fac planul cincinal la secundă sînt mici copii prin comparație cu arta și precizia necesare aici, unde muntele birocratic trebuie urcat cu numeroase acte care expiră.
Să luăm un caz mișto: autism, că e la modă, cu neurodizabilitate cognitivă. Trebuie certificat psihiatric, valabil 1-2 ani, motiv suficient pentru ca organele statului să insiste uneori să nu fie mai vechi de trei luni. Așa că dați-i talpă, că aveți de umblat. Ați prins programare la psihiatru? El cere evaluare de la psiholog clinician. Dacă prindeți în ziua aia – și ce doctor bun are program liber în ziua aia? –, bine, dacă nu, ne pare rău, reveniți. Faceți o nouă programare după programare. Și repede, să nu expire documentele.
Ajunși în acest punct, unii ar căuta parafa la privat. Lol. Unele servicii sînt doar la stat, unde te duci și te rogi. Acum înțelegeți de ce fiecare spital are și biserică.
Scurt intermezzo, să nu vă plictisiți: cît stați după programări, programați și ancheta socială. Formularul e mișto: nume, adresă, religie, etnie, naționalitate. De ce religie? Pentru că una din întrebări e „Merge la biserică?“ și era păcat. Și etnia? Și etnia, de ce nu? Ce, e rușine să fii român la cum te tratează statul? Concluzia amară a fost: „După întrebări, păreau interesați să vadă doar dacă se califică la femeie de serviciu“. Dar asta era în 2024. Acum sigur e mai bine. În sensul că aspiratoarele autonome s-au ieftinit și au AI. Lucru care explică și de ce aceeași anchetă socială era foarte interesată de veniturile părinților.
Să zicem că ați luat încadrarea. Și e greșită, pentru că un specialist a scris aiurea și, indiferent de ce ar spune realitatea, actele vorbesc. Deci o luați de la capăt. De data asta preferabil cu ochii larg deschiși, să nu vă scrie Einstein iar tîmpenii în fișă. Ce să-i faci, mai apar și greșeli, așa-i cînd ai de-a face cu handicapații. Nu disperați însă, trăiți în cea mai bună dintre lumi. Una în care, de vreo cîțiva ani, încadrările astea nu mai expiră după cîteva expirații. Pe vremuri, un sindrom Down din ăla bun, de casă, lua încadrări pe doi ani, să aibă timp Moise să vină din cer și să separe trupul de cromozomul în plus.
Dacă citiți asta și simțiți cum vă ia ADHD-ul, adică Aș Da Hăt-Dracului toată birocrația asta, atunci calmați-vă. Ăsta e doar începutul. Despre ce aveți nevoie pentru școala românească și pentru tutelă, asta discutăm în săptămînile următoare.
68 de vizualizări
