În memoria lui Banu Rădulescu, cel ce a înființat Memoria

Cîte mizerii i-a fost dat să audă lui Banu Rădulescu din gura unora dintre confrații săi scriitori după ce a înființat revista Memoria! Cîțiva îi spuneau că „se dăduse” cu legionarii, ceea ce era o absurditate. Niște slugi ale lui Eugen Barbu, care tocmai înființase hebdomadarul România Mare , îl acuzau că trecuse de partea trădătorilor de țară. Mai erau unii care-i spuneau că făcea jocul KGB-ului, ce voia să ne dezbine după revoluție. Cu totul, nu erau mulți, dar în mintea lor credeau că-l vor intimida pe medicul-romancier și-l vor face să nu mai scoată revista.

Banu Rădulescu era absolvent al Liceului „Mănăstirea Dealu”, unde nu pătrundeau decît candidați de elită. Acolo, în afară de școală, se făcea și instrucție militară. Printre absolvenții liceului se număra și Mircea Carp, care devenise ofițer în armata română în timpul celui de-al doilea război mondial și care mai tîrziu a fost unul dintre stîlpii Departamentul Românesc al Europei Libere. Spre deosebire de Mircea Carp, care a plecat din țară, Banu Rădulescu, student la Medicină în anul VI, a fost arestat în 1948 și a trecut prin șapte pușcării în cei șase ani cît a fost închis. Era un om calm și, pînă la un punct, îngăduitor. Știa ce înseamnă slăbiciunile omenești, încît, cu toate că în închisoare trecuse prin multe încercări fără să se păteze, nu-și îngăduia să dea lecții nimănui. Ca mulți foști deținuți politici, Banu Rădulescu credea în Dumnezeu, dar avea suficient umor cît să-i înțeleagă pe atei.

Cînd a apărut primul număr din Memoria, revista gîndirii arestate, mulți și-au închipuit că publicația lui Banu Rădulescu n-avea s-o ducă mult. Dar cînd revista a devenit și un fel de post-restant al supraviețuitorilor din închisorile politice, care povesteau despre morți și dispăruți, plus amintirile lor de pușcărie în care dădeau numele celor care-i chinuiseră, securiști și milițieni, și numele șefilor de la partid  care le dăduseră ordine, s-au făcut mari eforturi ca Memoria să dispară și ca fondatorul ei să fie compromis. Banu Rădulescu știa însă în ce se băgase. A izbutit să facă față așa-numitei cenzuri economice care voia să-i lichideze revista. Nu s-a temut nici de amenințările celor care-i promiteau la telefon o moarte subită, deși își dădea seama că puterea rămăsese în mîna lor și după revoluție. Cei care s-au bucurat cînd Banu Rădulescu a murit, închipuindu-și că odată cu el avea să moară și Memoria, s-au bucurat degeaba. Cu bani puțini, adesea la limita supraviețuirii, revista a continuat să apară. Căci, vorba fondatorului ei, răspunzîndu-i unui securist, colaborator  asiduu la România Mare, devenit și om politic: „Memoria n-o să dispară. Asta e Gazeta matematică a crimelor voastre!”.