De multe ori am impresia că și pe Eugen Orlando Teodorovici îl pufnește râsul, ca pe un actor prost care zice: “Nu pot, frate, să joc așa ceva, e prea de tot!”.
Rar un cocktail mai reușit de slugărnicie, aroganță și habarnism. Orlando are ceva din statura îngâmfării lui Adrian Năstase, însă Dumnezeu i-a dat jumătate din creierul lui Nicolae Mischie. E un tip care vrea să-și facă din politică o viață bună. Altfel, na, e incult, freacă niște foi, tot ce știe despre guvernare și finanțe a aflat din faptul că imediat după terminarea liceului a fost luat cu japca la muncă în guvern. Mai rar un așa ghinion.
De ce credeți că vrea Orlando să candideze? Păi, săracu’, a adunat din băluțele lu’ Veorica Dăncilă și-a pus-o de-o frază mai mare: “M-am gândit că a sosit momentul să aducem cu adevărat unitate într-o societate dezbinată și mai mult echilibru într-o civilizație care ezită uneori să-și manifeste credința în valorile moștenite, de teamă a nu fi catalogată drept neevoluată și nevizionară”.
Unificatorul, pacificatorul, el, care e un jet de abjecții și de jigniri.
Dar nu e singur. Alături de el, plesnind de dorință, excitat grav, mai e Liviu Pleșoianu, zdruncinatul și zbuciumatul Pleșoianu, omul care dă pe-afară de certitudini, copilul de trupă al lui Voiculescu. Dacă unul ca Orlando n-are nimic cu ”statul paralel”, ba cred că i-ar conveni să-i șoptească la ureche Hellvig vorbe de amor, Pleșoianu e mare luptător, asta e superputerea lui: se uită fix într-un punct și descrie lumea ca pe o mare conspirație a lui Soros.
Nu părăsiți incinta. Următorul pe lista aspiranților este Mihai Fifor, pe numele său de indian “Cel cu fața imobilă și cadaverică”, un personaj pe care cred că nu-l țin minte de la o zi la alta nici cei din propria familie. Se pune că odată, demult, ar fi scos o frază cu sens. Dar nu există vreo dovadă.
Ar fi fost prea mare nedreptatea ca, după atâta jale pe vremea lui Dragnea, PSD să nu încerce să ne și distreze puțin.
