Discuţie încinsă la berărie între amploaiaţi de la mai multe instituţii ale statului. Un coleg, vechi impiegat, om de o probitate pînă mai ieri ireproşabilă, a fugit din ţară lăsînd o gaură însemnată în casa de bani. D. Anghelache, şi el mînuitor de bani publici, îi ia apărarea fugarului, despre care zice că e victima neglijenţei altora. Păi, cum aşa? se miră ceilalţi amploaiaţi. D. Anghelache e pornit. Mizerabilii care nu l-au controlat sînt de vină!
De la un funcţionar model cum e dînsul, acuzaţia asta nu pică bine. Adică dacă nu te controlează nimeni, asta scuză delapidarea? D. Anghelache e şi mai pornit. Dacă la cea dintîi ciupeală l-ar fi controlat careva pe fugar, omul ar fi pus banii la loc şi ar fi scăpat cu o mustrare. Nu se nenorocea. Colegii sînt de acord aici cu dumnealui. Atunci de ce se fac că nu pricep? Sînt idioţi. Asemenea vorbe nu-i stau în fire dlui Anghelache, care-şi întreabă companionii dacă ştiu cîţi bani trec prin mîna lui. Mii, bănuieşte unul. Mii? Sute de mii, boule! Şi dă cu paharul în masă să plătească. Milioane, neghiobule! zice şi mai întărîtat d. Anghelache. Şi de 11 ani de cînd mînuieşte bani publici n-a venit nimeni să-l controleze! Fiindcă e un om corect, e cineva de părere. De unde ştiu dumnealor că sînt corect? Canaliile! Dar cine ar putea crede despre d. Anghelache că nu-i un om cinstit? Casierul să turbeze: – Nu vă permit să faceţi glume proaste pe socoteala mea, măgarilor! Că vă sparg capul. Dă cu paharul de tăblia mesei, de-l face ţăndări şi, cum a plătit consumaţia, iese.
Din vorbele şi din enervarea lui, camarazii trag concluzia că şi d. Anghelache a făcut-o. E pierdut!
Apare în berărie un inspector care-i anunţă că de mîine încep controalele, din cauza nenorocitului care a fugit. Careva zice: An-ghe-la-che… Inspectorul îi prinde vorba: cu Anghelache vrea să înceapă, să termine repede. Cu oameni ca Anghelache n-ar mai fi nevoie de inspectori finanţiari în ţara asta! Îşi bea inspectorul berea şi pleacă. Amploaiaţii sar şi ei de la masă, să-l prevină pe Anghelache. Acasă nu e, a lăsat vorbă că se întinde la chef. La cafeneaua unde-şi petrece orele tîrzii nu mai e. S-a dus la Lăptărie. Prietenii se duc cu birja la Şosea, dar la Lăptărie e beznă. Se întorc în Dobroteasa, acasă la d. Anghelache. E şapte dimineaţă şi amicul nu-i. Nu apare nici la canţilerie, unde inspectorul finanţiar se apucă să-i cerceteze registrele în lipsă.
In ziarul de seară o ştire: Azi dimineaţă a fost găsit la Şosea spînzurat un bărbat bine îmbrăcat. În buzunarul mortului s-a găsit un plic pe numele Anghelache M. Cadavrul a fost depus la Morgă. Amicii aclamă. Bravo, nene Anghelache! Mai bine moartea decît dezonoarea! În ziua următoare se deschide casa de bani de care răspundea răposatul. Îi lipseşte mult? Nu-i lipseşte nimic. S-a găsit în plus şi un pol de aur învelit în foiţă de ţigară. Amploaiaţii se duc la Morgă să-şi vadă amicul. Cel mai tînăr dintre ei întreabă De ce, nene Anghelache? şi plînge ca prostul. Dar nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză! încheie autorul.
Ăsta da mister! Casierul, şi cinstit, şi cu ştreangul de gît! Oare d. Anghelache s-a sinucis de supărare că se abţinuse timp de 11 ani să fure? Sau pentru că începuse să-l bată gîndul să-şi bage mîna în casierie, aidoma fugarului, şi şi-a luat zilele preventiv? Cinstea începuse să i se pară o glumă proastă şi d. Anghelache se simţea victima ei, fără speranţă? Ori casierul şi-a luat zilele din cine ştie ce alt motiv, numai de el ştiut? Nu putem şti, dar, fireşte, ne putem da cu părerea.
