Nimic nu e nou sub soare, zice-se c-ar fi zis prea înțeleptul rege Solomon. Păi, nu e! Ce, am zis eu că e?! Iaca ce mi s-a-ntâmplat hăt în 2019, cu mult înainte de virus. Strict autentic! N-am pus de la mine nici măcar o virgulă, pi onoarea mé!
Firma o trimite pe nevastă-mea în delegație la Viena și, cum delegația e lungă, se gândește ea să venim și noi în vizită, peste week-end. Done: vineri o iau mai devreme pe fetiță de la grădi, o sui în avion, o duc prin toată Viena (mai în cârcă, mai în căruț, mai de mânuță, mai în brațe) și pe noapte ajungem „acasă”, la hotelul Arte de pe Wurzbachgasse. Ne cazăm la ea în cameră, lăsase totul aranjat, facem programul de seară, vine și nevastă-mea pe la miezul nopții (nu e ușor la corporație, am zis eu că e ușor?!), a doua zi aveam o sâmbătă numai pentru noi.
Sâmbătă seara eram la spitalul de pediatrie, la urgență: cea mică avea frisoane, voma, era albă ca varul („Tati, tati, mi-e rău, ține-mă-n b’ațe”); mici găinării la front-office, că asigurarea nu e bună, fel și fel de chestii, ca de obicei. Am stat până au ieșit rezultatele de la analize. Gripă (de-aia obișnuită, de-a noastră, dacică – later edit). Tulpină foarte agresivă, fetița nu are voie să iasă din casă o săptămână întreagă, că e primejdie. Ce era să-i spun doctorului? Că am două bilete pentru avionul de duminică? N-am zis nimic.
Și așa ne-am trezit recluzionați într-o cameră de hotel din Viena, fiică-mea și cu mine, de duminică până sâmbătă, când am putut pleca de-acolo în cele din urmă, jurând (eu) să nu mai calc în viața mea prin Viena, dar să vedeți de ce. C-aici e șpilul!
Ziua stăteam amândoi închiși în cameră, certându-ne pe telecomandă (n-aveam cărți, n-aveam jucării, n-aveam tabletă, n-aveam Kindle, nimic n-aveam), iar seara, când venea nevastă-mea, primeam și eu liber, să ies pe-afară, să respir, să cumpăr de mâncare, să beau bere la un sport bar, să mă plimb prin mall și să mă zgâiesc la oameni etc. (nevastă-mea nu e absurdă). Ceea ce și făceam. Și ce să vezi? Mall-ul, Lugner City, plin de interlopi. Repet: plin de interlopi. Nu am văzut niciodată așa ceva, și n-oi fi trăit eu mult pe lume, dar am trăit cu ochii deschiși. Domnule! Mă frecam la ochi, aveam senzația că sunt pe platou, că sub nasul meu se turnează un film românesc din ăsta postmodern, cu mafioți proști: pe la toate etajele mall-ului se plimbau grupuri de interlopi, câte trei, câte patru, câte cinci (n-am văzut cârduri mai mari de cinci), cu patrule de Poliție care stăteau cu ochii pe ei și cu agenți în civil care îi urmăreau discret, din priviri, în timp ce se prefăceau că-și butonează telefoanele. Îmi pare extrem de rău că sunt reporter și nu fotoreporter sau cameraman, pentru că spectacolul din mall era de necrezut.
Acum, întrebări: de unde știu eu că ăia erau interlopi? Păi, cum să vă spun? Când arată ca interlopii, vorbesc ca interlopii, sunt îmbrăcați ca interlopii și merg ca interlopii, există – după umila mea opinie – șansa ca oamenii aceia să fie chiar interlopi. Iar dacă nu erau, de ce stăteau polițiștii cu ochii pe ei ca pe butelie? Și cu agenții în civil ce era? Bine, să zicem că nu mă pricep la interlopi, dar la „organe” sub acoperire afirm că mă cam pricep. Nu mult, dar totuși!
Am crezut că mi se pare. Mi-am zis: „Mihăiță, te-a tâmpit statul între patru pereți și grija pentru fetița ta. E imposibil. Ce vezi tu nu e aia!”. Așa mi-am zis luni seară. Și marți seară. De miercuri au încetat dubiile: ce vedeam, aia era. Am ieșit și pe străzi și-am dat peste aceleași gadini: pe colț, Hippgasse cu Gablenzgasse, e-o casă de pariuri, un „Cash Point”, cum i se spune la Viena. În fața ei, faună permanentă, între șase și zece interlopi erau mereu acolo, mereu alții, stând în picioare, în frig, vorbind și fumând. Făceau ture: când unii se plimbau prin mall, la căldură, unii erau afară de caraulă. Abia pe vineri seară am zărit în mall o sală de jocuri, cu televizoare pe pereți, pe care rulau meciuri. O sală plină de dânșii.
Atunci m-am dumirit. Nu erau interlopi, ci pariori-interlopi. Altă rasă!
1.766 de vizualizări
