Cristian Carîp este medic, scriitor și gazda emisiunii „Nimic grav”, de pe canalul Perspective by Cațavencii. Vorbește despre corp, boală și pseudoștiință fără limbaj de manual și fără promisiuni miraculoase. În acest interviu, explică ce vrea să facă prin noul podcast și pune un diagnostic incomod sistemului medical și României.
–Domnule doctor, căutând activitatea dumneavoastră pe Google, se naște natural întrebarea: sunteți medic care a ales să scrie sau scriitor care s-a rătăcit prin facultatea de medicină? Cine este Cristian Carîp?
-Sînt medic. Pe vechi, nu te rătăceai prin facultatea de medicină decît dacă aveai pile foarte sus puse. Nu aveam. Sînt un medic cu imaginație bogată. Mă ajută să asamblez informația în căutarea diagnosticului corect, mă ajută să identific mijloacele de intervenție adaptate. Din cele cunoscute de mine, desigur. Imaginația este cea care mi-a permis să combin medicina din facultate cu cea orientală și cu alte metode de terapie, cum sînt osteopatia și nutriția. E nevoie de imaginație pentru a vedea omul cu amănuntele lui și încă și mai multă pentru a-l ști integra în mediu. Restul de imaginație îl cheltuiesc pe scris, fotografie… Probabil, este o supapă de siguranță pentru gîndurile nemedicale.
–Ce va fi „Nimic grav”: un podcast pentru oameni bolnavi, pentru oameni sănătoși care se cred bolnavi sau pentru românii care ajung la medic doar cînd nu mai merge cu ceai, rugăciune și paracetamol?
-Pentru toți cei menționați, la care îi adaug pe oamenii sănătoși care evită boala, oamenii încă tineri care vor să îmbătrînească „grațios”, pe cei care nu cred fără a cerceta. Acest fel de a vedea lucrurile nu exclude ceaiurile, dimpotrivă; ele au salvat specia umană înainte de apariția antibioticelor, laserului și CT-ului. Cu alte cuvinte, medicina extraordinar de modernă, atît de avansată încît revine la „ierburi”, ori de cîte ori este capabilă să le înțeleagă. Să dau un exemplu, pe loc: unul dintre cele mai folosite și eficace tratamente ale cancerului de sîn este Taxolul, un derivat din scoarța unei tise (copacul!), care crește pe coasta pacifică a Americii de Sud. Localnicii o foloseau fie ca otravă, fie ca leac, funcție de adresant. Laboratoarele farmaceutice trag brazde adînci prin ținuturile uitate de Dumnezeu, în căutare de ierburi de leac. De altfel, farmacopeea tradițională română este atent cercetată, ca și cea balcanică. Este unul dintre prețurile ieșirii din uitare a regiunilor noastre. Despre rugăciune nu mă pronunț, nu în formula consacrată a izbitului cu capul de podele, în fața unei poze. Pe de altă parte, nici nu uit faptul că rugăciunea activează efectul placebo și calmează spiritul. În unele afecțiuni, efectul combinat al celor două ameliorează sau vindecă pînă la 40% dintre pacienți. Paracetamolul – o moleculă minunată, prost folosită. Ca să revin la întrebare: „Nimic grav” a fost ideea producătorului, eu am venit cu alt titlu – „MediCale”. La „Nimic grav” ar trebui, poate, un semn de întrebare; în domeniul omenescului, toate-s potențial grave, mai puțin modul de abordare. Dramatizarea nu ajută înțelegerea, asta așa e. Ce nu va fi acest podcast: un recital de autohtonism istețos –știți, acela care se scoate cu mici bacșișuri de informație și-un făcut cu ochiul, ca după o citirică la umbră. Omul este același, indiferent unde l-a născut maică-sa. Există specificități locale, de astea țin cont, dar ipoteza unicității ne bagă-n șanț. Vasăzică, podcastul aș dori să fie pentru orice om, de oriunde, care vrea să înțeleagă cum e făcut, cum funcționează, inclusiv în mod de avarie.
–În textele dumneavoastră explicați corpul fără să-l transformați nici în manual de anatomie, nici în horoscop cu enzime. Cum se poate vorbi despre medicină pe YouTube fără să devii nici profesor plictisitor, nici influencer cu „soluția naturală pe care medicii nu vor să o afli”?
-Am răspuns, întrucîtva, la această întrebare, dar nu mă dau în lături să elaborez. Cele două tipologii de discurs medical pe care le menționați îmi apar egocentrice (ca să nu spun și anoste!): unul vrea să se audă vorbind, celălalt are-n minte doar rating și bani. De subiectul medicină să ne atingem cu respect pentru ascultător. Cu bună intenție educativă. Anatomia și enzimele fac parte din corp, dar nu sînt corpul. Ceea ce încerc să transmit este splendoarea armonizării structurilor și funcțiilor din organismele umane și, în general, din tot ce este viu. Modul în care ne adaptăm, dar și limitele adaptabilității. Cred că există această condiție drastică: dacă nu ne cunoaștem posibilitățile și limitele, nu intră în discuție supraviețuirea individuală ori a speciei. Întrebarea îmi sugerează că ceva am reușit, dacă ați identificat atît de corect unghiul meu de atac.
–Există teme medicale serioase care au fost confiscate de pseudoștiință: imunitate, detox, microbiom, longevitate, hormoni. Pe care le luați primele la puricat și de ce?
-Credem la fel. Acapararea acestor teme este lucrativă, pentru unii, dar periculoasă pentru alții. Revin la egocentrismul miop despre care vorbeam mai devreme. Am ajuns aici din cupiditate și prostie. Cînd spun „prostie”, mă refer la suprimarea luminii aprinse în secolul al XVIII-lea. Am făcut un pas afară din obscurantism, ne-am veselit, apoi am devenit, bănuiesc, periculoși pentru cineva, undeva, cu siguranță nu pentru Dumnezeu. S-a stins lumina educației, a înțelegerii și aprofundării, iar, din umbră, ies șerpi și șopîrle – ceea ce numiți pseudoștiință. Temele acestea nu sînt cu totul confiscate, ele se regăsesc și în discursul științific. De acolo au pornit. Dacă analizăm la rece propaganda, aflăm sîmburele de adevăr. Ca într-o sectă, însă, miezul acesta este stîlcit, torturat, amețit, adus la parametrii doriți de vorbitor. Noi credem și plătim. Să luăm, de pildă, longevitatea; subiectul declanșează un mecanism puternic de adicție: frica. Se mai află specialiști care să readucă discuția la realitate. Intenționez să abordez asemenea teme și să caut perspective multiple, prin niște dialoguri musai bine informate.
–Ce fel de invitați vedeți în „Nimic grav”: medici, pacienți, cercetători, oameni care au supraviețuit sistemului medical românesc sau oameni care încă mai cred că „analizele bune” înseamnă sănătate eternă?
-Toate aceste categorii de invitați pot face discuțiile acaparante. Nu resping nimic, dacă mărturiile lor sînt substanțiale. Și nu cred că un podcast dogmatic ar fi vreodată prizat de un public. Invitații au convingerile proprii, eu le am pe ale mele. Fiecare se expune cu armele sale, ca într-un turnir. Dulcea prințesă, pentru care ne luptăm onest și loial, este adevărul. Sună pompos, știu, fiindcă mă încurcă cuvîntul mare, dar inevitabil, „adevăr” – traficat, azi, prin toate șușele media. Cu toate astea, cam așa sper să evolueze acest proiect. Aș adăuga faptul că sistemul medical românesc este oglinda fidelă a sistemului medical global. O hidoșenie impudică suită pe un morman de cinism, care se promovează ca fiind frumoasă și nobilă. Trebuie acționat bărbătește, frontal.
–Care e granița între medicina explicată pe înțelesul publicului și medicina simplificată pînă la prostie? Altfel spus: cum traduci corpul omenesc fără să-l faci pliant de farmacie?
-Aș fi tentat să văd problema invers: corpul omenesc nu trebuie tradus, ci bine citit. Pliantele de farmacie pot fi traduceri. Simplificarea apare la marginile curbei lui Gauss: acolo unde este multă ignoranță și acolo unde este multă cunoaștere. În ambele cazuri, viziunea devine cuprinzătoare, din lipsă de imaginație ori din prea multă. După cum spuneam, sînt un medic care are imaginație. Granița pe care o evocați este definită de respectul pentru ascultător sau pentru pacient. Nu prostești pe cineva pe care îl respecți. Îi explici ca să înțeleagă cu mijloacele lui. Evident, pentru asta trebuie să fii conștient de aceste mijloace. Tendința actuală este să se scadă mijloacele de înțelegere la un nivel la care credința să poată înlocui știința. Încerc să nu fac astfel.
– Faceți o radiografie a societății prin intermediul medicinei. Care e diagnosticul pe care i l-ați pune României dacă ar fi o pacientă care intră în cabinet?
-România, ca pacient, ar fi un caz greu și cronic! Probabil, ar trebui să încep cu o anamneză minuțioasă. Să o ascult mai atent, să-mi dau seama ce vrea să spună. Actul fondator al românismului este un dezastru, o înfrîngere. Vorbesc despre cucerirea Daciei de către romani. Nu numai că nu i-am detestat, ne-am contopit cu ei pentru a fi. Diagnosticul comportă, fără îndoială, o parte psihanalitică. După cum știți, am adoptat viziunea energetică asupra lumii. Diagnosticul României ar beneficia de asta. Energia ancestrală este cea care conferă nuanțe ansamblului. Cred că aș ajunge să constat o vulnerabilitate în energia de apărare, în imunitate. Nu despre NATO vorbim, ci despre capacitatea de a crea interfața cu restul lumii. Contradicția originară face ca ceea ce România prezintă ca interfață să aibă o textură foarte permeabilă, cu riscul dizolvării în masa globalizată. Dacă aduc asta la nivel celular, excesul de permeabilitate duce negreșit la moartea celulei, deci sînt de-a dreptul îngrijorat. Alte zone, însă, îmi apar condensate: noduri energetice care resping orice interferență cu exteriorul. Pericolul este același. O celulă care refuză interacțiunea este o celulă moartă. Diagnostic de dezechilibru energetic ancestral, niciodată luat în considerare, cu efect – anomalii de interfață, o interfață neomogenă, dezechilibrată. Analizele medicale serioase se pot afla din statistici industriale, financiare, sociale. Am convingerea că, dacă nu abordăm organismul social în termeni compatibili cu biologia, nu putem afla echilibrul. Valabil de la familie pînă la națiune și chiar mai departe. Se naște întrebarea ce aș face cu diagnosticul, ce propun. Există o energie centrală în gîndirea orientală, cea care preia și distribuie, în mod armonios, contribuțiile de tot felul. Noi am tradus asta prin „splină”. Înțelesul se leagă strict de funcția energetică și nu de organul anatomic. Cînd vorbim despre o țară sau o societate, „splina” este cultura. Aș propune, în primul rînd, să-i hrănim pacientei cultura. Încă o dată, exprim o viziune de medic: nu vorbim de politică, ci de România ca celulă a lumii din care face parte.
Discuția integrală, în curând, pe canalul Perspective by Cațavencii
1 comentariu