Mircea Nedelciu avea un număr incalculabil de prieteni și cunoscuți, cu mult înainte de apariția Facebook-ului. Era șeful sclipitor al generației ’80 și marele înnoitor al prozei scurte românești. Om cu idei îndrăznețe, pe care înainte de a le scoate pe piață le trecea prin filtrul unui bun-simț rar printre scriitori, Nedelciu știa să viseze rămînînd cu picioarele pe pămînt și putea să-ți spună o teorie literară, într-un limbaj abstractizat, în timp ce-și lega via de la Fundulea sau repara ceva la casa părintească de acolo.
Despre proza lui scurtă și despre romanele pe care le-a scris s-au făcut și se fac teze de doctorat, bașca numeroasele volume de interpretare a prozei sale, dintre care unele au fost publicate în timpul vieții lui. Între timp, experimentalismul lui Nedelciu s-a clasicizat. Proza lui însă nu e deloc atinsă de trecerea timpului și textualismul, care altora le-a fost fatal, la el își păstrează noutatea unei experiențe personale de dată recentă.
Cărțile lui reapar în librării, după mulți ani de absență care n-are nici o legătură cu legile cerereii și ale ofertei, grație a doi dintre prietenii săi, poetul-editor Călin Vlasie și criticul Ion Bogdan Lefter. Deocamdată n-a ieșit de sub tipar decît proza scurtă, în două volume în care sînt adunate cele patru cărți de povestiri publicate de Nedelciu.
O parte dintre povestiri le știu de la cenaclul „Junimea”, încît le-am citit auzind în minte și vocea ironică a marelui meu prieten, aceeași voce cu care, la întîlniri nocturne, recita din versurile lui Emil Brumaru sau din poeții franțuji care-i plăceau. (Nu luați ceea ce am scris pînă aici ca pe o introducere, ci ca pe o încercare de a vă familiariza cu atmosfera anilor în care mă întîlneam cu Nedelciu măcar o dată pe săptămînă.)
Despre Mircea se spune, și e adevărat, că și-a găsit formula literară încă de la volumul cu care a debutat. Numai că ceea ce pentru alții ar fi fost un motiv de fericire, pentru Nedelciu începuse să fie un prilej de nemulțumire. Căuta tot timpul ceva nou, dar asta fără să bată toba prin tîrg, ci în singurătatea cămăruței de la mansardă în care scria.
Dacă-i citești acum povestirile, descoperi că, dincolo de virtuozitatea lui de prozator genial pe care-l urmărești cu o surprinsă încîntare, Nedelciu e un tot mai încercat explorator. Și al realității cotidiene, dar și al posibilităților sale artistice, iar asta fără să bîjbîie. Își urma intuițiile cu o siguranță de parcurs fără egal, știind cum să fie altfel și să rămînă el însuși.
Astfel a trecut de la textualismul explicit al primelor două volume la o proză în care, după ce și-a verificat uneltele, autorul vorbește tot mai puțin despre rosturile lor. Le pune pur și simplu la treabă, în timp ce el, realistul, trece de la cronica lumii cotidiene, care se vede și poate fi pipăită, la o lume care ar putea fi, în povestirile lui SF, sau la aceea care nu există decît pentru Mircea Nedelciu, în prozele fantastice, unde textualismul se transformă într-o ultimă ancoră aruncată în realitatea știută, de care Mircea se desparte pentru a-și cerceta incertitudinile, odată pătruns într-o lume în care întrebările sînt mai multe decît răspunsurile.
Pe vremea aceea, raționalul Nedelciu se confrunta cu primele semne ale bolii care avea să-l răpună la doar 49 de ani. Încă nu le lua în serios, dar se întîlnise, pentru prima oară, cu femeia aceea urîtă, tristă și oarecum neajutorată, care părea să-l aștepte într-o cabină telefonică de pe o stradă unde el nu mai călcase niciodată.
Mircea Nedelciu, Opere II. Amendament la instinctul proprietății. Și ieri va fi o zi. Povestea poveștilor generației ’80, Ed. Paralela 45.
