Au trecut câteva săptămâni de când a început polemica despre copiii familiei Bodnariu, din Norvegia, și unii încă mai cred că vor da acel argument ultim, care va încheia toată dezbaterea. Că vor formula, pe Facebook sau pe blog, acea părere care e atât de bine argumentată și arată o înțelegere atât de perfectă a moralității și a naturii umane, încât o să-i facă pe toți să exclame: ”Da, mă, chiar așa e!”. Oameni buni, treziți-vă, sunteți pe Internet, discuția n-o să ajungă la nici o concluzie.
Cei mai sângeroși interlopi și lideri de carteluri arată ca niște bărbați anoști de vârstă mijlocie care lucrează ca gestionari sau contabili la o întreprindere de stat. Cu mustață, cu gușă, cu burtă de om care duce un trai tihnit. După haine, Pablo Escobar părea că predă matematică la o școală generală din Titan. El Chapo arată ca un locatar din Berceni care a ieșit puțin să ducă gunoiul. Dacă metaliștii furioși vor să transmită un mesaj, ăsta-i stilul pe care trebuie să-l copieze.
Mulți spun că e nevoie pe Facebook de un buton de Dislike. De fapt, nu asta e problema. Facebook-ul are nevoie de un buton de ”Cui îi pasă?!”. La fiecare comentariu moralizator pe o temă de actualitate, la fiecare glumiță răsuflată, ar trebui să vedem exact câți oameni au citit și au trecut nepăsători mai departe, eventual cu puțin dispreț pentru nevoia de atenție a autorului.
Reușita pe plan profesional nu e totul. Să ne gândim, de exemplu, la Kim Jong-un. OK, a ajuns lider suprem al Coreei de Nord la doar 29 de ani, dar viața lui ar fi mult mai plină de satisfacții dacă ar avea niște prieteni buni, cu care să iasă joia seara într-un bar și cărora să le povestească toate chestiile nebunești pe care le face ca dictator. De exemplu, atunci când a tras cu tunul într-un general pe care-l bănuia de trădare. Sau atunci când a testat o bombă cu hidrogen și toată lumea civilizată s-a gândit pentru câteva secunde la apocalipsă. Astea da povești pe care să le spui la o bere. Iar prietenii lui Kim Jong-un s-ar uita cu invidie la el, pentru că viața lor nu e la fel de interesantă. Ei lucrează de la 9 la 5 la niște multinaționale din Pipera și, atunci când ajung seara acasă, abia mai au energie să se uite la Vocea României.
