Iohannis și mecanica fluidelor

De cînd PSD a izgonit din ICR echipa lui Patapievici, toate punțile partidului cu intelectualii s-au rupt. Lumea cărții și a catedrei s-a distanțat politic de stînga, cu toate că înclinația ei politică e tocmai stînga. Așa că, la capătul războiului politic și mediatic cu Ponta și cu șefii ridicoli instalați la ICR, intelectualii s-au văzut nevoiți să-și depună oportunismul la picioarele dreptei. Din acest motiv, consilierii președintelui Iohannis sînt mai citiți și mai deștepți decît consilierii Guvernului. Sigur, sînt și ei de strînsură, sînt și ei adunați pe criteriile lichelismului ierarhic, dar, avînd o bază de selecție mai mare, sînt mai buni. Cîțiva sînt chiar competenți în materia de care se ocupă, chiar dacă au un coeficient SRI și SIE egal cu al omologilor de la Guvern.

Cu toate astea, deciziile politice ale Cotroceniului sînt lovite de un amatorism periculos, care pune la risc nu numai poziția candidatului Klaus Iohannis pe piața electorală internă, ci și poziția țării în context internațional. Cineva pare să-l împingă pe președinte să-și provoace răni electorale cu ieșiri stupide (gen concediul Vioricăi atacat la CCR), penibile (lunga lectură a cererii de revocare a șefei DNA) și maniacale (insistența pe aria penalilor). Apoi, deși există un consilier pe politică externă cu aură de priceput, politica noastră externă aproape că nu există.

Iohannis se înfoaie pe diverse teme alegînd apoi să nu spună nimic, își susține cu emfază prerogativele fără să arate că vrea să facă uz de ele. Practic, ceea ce face e să se afirme pe sine într-un mod agresiv și găunos, dezamăgindu-și susținătorii care i-au mai rămas. Vina nu e, însă, a consilierilor. Secretul acestei cascade amatoristice e președintele însuși. Iohannis nu ascultă de consilieri, nu acceptă sfaturi de la nimeni, nu ia în serios consultanța, expertiza, competența. Ascultă uneori păreri, dar ia deciziile singur, cel mai des în stilul Gică Contra. Asta se întîmplă fiindcă, în mintea lui, Iohannis se vede ca monarh de drept divin, așezat în fruntea unei țări (pe care o disprețuiește) printr-o evidentă alegere a destinului, nu a oamenilor. Zeii protestanți și teutonici l-au remarcat în mulțime. Meritele lui, vizibile doar pentru cei puțini, au fost criteriul. El nu interferează cu oamenii decît în măsura în care trebuie să îndeplinească un ritual minimal. În rest, Iohannis își e suficient sieși. Netulburat în incandescența lui solitară, ascultă doar de vocile pe care crede că le aude. „Fără mine nu se poate, ca dovadă că sînt aici” pare să zică el, întîlnindu-se filozofic, fără să știe, cu acel Pascal care i-a pus probleme la fizica de clasa a VIII-a, la mecanica fluidelor.