Iranul, această Ucraină a americanilor

Aveau petrolul sub embargou, acum nu mai este. Și-au mărit producția de petrol și au pus ei embargou asupra petrolului care trece prin strâmtoare, dar numai pentru țările occidentale, nu și pentru frații din BRICS. Și ca să fie bine, cer o taxă de protecție de un milion de euro pentru fiecare tanc petrolier. UE se pregătește pentru o criză majoră a carburanților, inflație și recesiune economică. Iran.

Este oficial, Rusia a livrat Iranului drone, medicamente și informații, inclusiv informații satelitare despe localizările precise ale trupelor și echipamentelor americane implicate în conflictul din Orientul Mijlociu. China, că doar face parte din Axa Răului, livrează Iranului componente pentru drone și rachete, dar și materia primă pentru combustibilul solid destinat propulsării rachetelor. Dacă Xi nu e la mare iubire cu Trump, Vladimir este cu Donald într-un love story care transcende alianțele, istoria și geopolitica. Putin, pariorii la bursele internaționale, companiile petroliere, Xi și chiar Republica Islamică au interesul ca acest conflict dintre Washington și Teheran să țină cât mai mult. Cu cât războiul va fi mai lung, cu atât costurile pentru americani vor fi mai mari, iar economia europeană va fi mai afectată. Tu, eu, noi vom asista neputincioși la explozia prețurilor, a inflației, a recesiunii, iar toate acestea ne vor face viața foarte grea.

Efectul ajutorului dat de Putin ayatollahului – care o fi acela – se vede în teren, avionul AWACS lovit drept în „ciupercă”, o daună de 700 de milioane de dolari fiind exemplul cel mai concludent pentru ce pot face aceste informații cu localizări precise, satelitare. Dauna e mare pentru americani, mai ales că US Air Force are în dotare nu mai mult de 17 astfel de avioane capabile să scaneze din aer, de la mare distanță, orice poziționare și dinamică a inamicului. Deci rușii dau coordonatele, dau drone, chinezii ajută și ei cu componente pentru drone ca să aibă iranienii arsenal util. Și spectacolul poate să continue. Așa se face că Iranul a reușit să distrugă la sol încă patru drone MQ-9 Reaper (între 30 milioane de dolari și 56 milioane de dolari preț bucata) și șase avioane de realimentare KC-135 Stratotanker (aproximativ 80 milioane dolari bucata).

Ironia acestui deranj american este că problema vine de la Kremlin, acolo unde Whitkoff se simte foarte bine negociind cu rușii. Folosind localizările precise realizate prin satelit de aceștia, iranienii au lovit bazele americane într-o devălmășie care i-a luat prin suprindere și pe analiștii militari. O bază în Arabia Saudită, trei în Kuweit, trei în Irak, trei în Qatar, patru în Siria și câte una în Emiratele Arabe Unite și în Iordania înseamnă daune importante, pierderi de echipamente, repoziționări costisitoare de trupe. Pe lista scurtă a pierderilor americane cauzate de tovărășia ruso – iraniană se află acel faimos AWACS de 700 milioane dolari, avioane de realimentare, echipamente de comunicare, hangare, rezerve de carburanți, antene, facilități satelitare, radare de atenționare rapidă, posturi de comandă, clădiri destinate cazării soldaților și sistemul de radare THAAD (componentă critică în apărarea zonală antirachetă).

Vorbim aici despre echipamente de miliarde de dolari transformate exclusiv în amprentă de CO2 doar prin loviri la sol, pe teritoriul unor state musulmane vecine, nu în luptă. Întrebarea este cât de mare trebuie să fie deranjul creat de Rusia americanilor pentru ca Donald Trump să zică ceva în așa fel încât să-l supere pe Putin? Deocamdată urmarea firească a ajutorului dat de ruși Iranului este că SUA nu va mai livra rachete patriot Ucrainei pentru a se apăra de atacurile rusești cu rachete și drone, având nevoie de ele în conflictul prelungit din Iran. Așa arată circuitul închis al materiei în variantă militară, nimic nu se pierde, totul se transformă în avantaj pentru ruși.

Strategia rusă pare să exploateze intrarea lui Donald Trump în capcana războiului din Iran atâta timp cât cea mai afectată economie în criza carburanților va fi cea a UE, inamicul declarat al lui Putin. Dar asta îi poate curma prematur viața Administrației Americane actuale și implicit aventura prezidențială a lui Donald Trump, probabil cel mai util președinte pentru regimul de la Kremlin din istoria SUA. Avem, așadar, o fereastră de acțiune militară de amploare pentru Rusia în războiul din Ucraina și apoi mai departe în Europa, asta până la midterm. Să luăm în calcul varianta în care republicanii pierd alegerile și președintele actual va fi demis, urmând ca la Casa Albă să vină J.D. Vance, un alt susținător al iliberalismului de manieră rusească în Europa. În acest caz, Congresul ar avea destulă putere pentru a bloca orice tentativă a lui Vance de a demola UE și NATO ca teraformare pentru expansionismul rus, deci este foarte probabil ca Rusia să ia în serios fereastra de oportunitate până la midterm. Criza energetică, economică, politică și socială declanșată în Europa de conflictul din Iran creează pentru războinicii de la Kremlin ecosistemul ideal pentru a ataca înainte ca SUA să-și revină din vraja MAGA.

SUA nu folosește în acest conflict doar baze aflate în țările Orientului Mijlociu, ci și baze din Marea Britanie, Germania, Cipru, Italia, Portugalia, Grecia și România. Adică aliați NATO. Vă dați seama cât de complicate ar fi operațiunile americane din Orientul Mijlociu dacă nu ar avea aceste baze militare în Europa? Experții militari afirmă chiar că în cazul probabil în care Administrația Trump ar retrage bazele din Europa prin ieșirea sa din NATO, practic controlul american asupra Orientului Mijlociu și asupra producției mondiale de petrol și a stabilității economice globale ar fi greu, dacă nu imposibil, de realizat. Atunci de ce nemulțumirile și amenințările lui Donald Trump sunt îndreptate săre aliați și nu spre Rusia? Unul din stâlpii dominației americane globale a fost controlul asupra zonelor petroliere, iar exemplele cel mai recente din zonă sunt intervențiile din Irak și din Kuweit. Diferența este că atunci America știa ce face, era solidară cu Occidentul, cu aliații săi naturali, iar Casa Albă credea în democrație.

Astăzi, intervenția americană din Iran pare mai mult un bullying din care unii fac bani pe bursele de pariuri decât un proiect militar geo-strategic, un prilej ideal ca autocrațiile estice să-și consolideze avanposturi solide în vederea confruntării decisive cu liberalismul european. Știrea bună din toate astea ar fi că Donald Trump nu are niciun proiect lucid în modul în care administrează acest conflict, pentru că dacă ar avea, ar fi cea mai mare trădare la adresa Americii și a Lumii libere clădite cu eforturi transatlantice vreme de 80 de ani. Să vedem partea plină a paharului și să luăm, deci, de bună afirmația președintelui american că întotdeauna a fost dificil cu iranienii, schema fiind mereu aceeași: negociezi și după aia îi arunci în aer.