După Moscova, așteptările mele „rusești” ajunseseră la un minimum istoric, adică voiam doar să bifez naibii și Sankt-Petersburgul și să mă-ntorc acasă, la ale mele. Ce putea să fie diferit? Un alt oraș rusesc, îmi ziceam, lua-le-ar dracul, toate-s la fel. Mi-am luat țeapă. Sankt-Petersburg nu e un „alt oraș rusesc”, nu e rusesc aproape deloc, dar nici european nu pot zice că este; mai degrabă, așa cum limba bască este unică între toate (e o „izolată”, cum zic lingviștii), așa și orașul ăsta este unic. Vorbesc serios. Nu seamănă cu nimic, e un „izolat” și el.
Întâi de toate, că e cea mai nordică metropolă de pe planetă: ar mai fi Vancouver și Québec, așa pe-aproape, dar aproapele ăsta e foarte departe (11 grade geografice mai la sud pentru primul, 14 grade pentru al doilea – iar când știi că un grad latitudine face peste 111 kilometri, înțelegi oleacă mai bine unde-i agățat Petersburgul pe hartă). A doua chestie mare e că orașul este prima capitală planificată din lume (a doua este Washington D.C.), iar asta înseamnă enorm, în termeni de urbanism (mai ales pentru românii extracarpatici, obișnuiți cu orașele lor făcute la-ntâmplare, din cocioabe de chirpici, paiantă, văiug și păpălașcă). Mai pomenesc și de faptul că absolut totul e făcut de mâna omului, până și pământul pe care calci, ca să fie clar de ce zic că Petersburgul e chiar minune. Dar asta nu-i nimic. Acest orașul e chiar iubit, ca nicăieri în Rusia.
Ca să mă explic, trebuie s-o spun pe-a dreaptă: rușii seamănă mult cu românii, în sensul că se urăsc cu patimă (și fiecare pe sine, și unii pe alții) și-și urăsc și orașele. Moscovitul e mândru nevoie mare că el nu stă în „provincie”, dar își blestemă soarta zi de zi, în trafic, iar când are liber, o zi-două-trei, nu știe cum să fugă mai departe (întocmai ca bucureșteanul); de iubit, ce să mai vorbim! Cu totul altfel stau lucrurile la Petersburg, unde localnicul nu e prea dornic să „evadeze” când poate, ci mai degrabă să meargă-n parc cu prietenii și să se bucure de vremea bună. Dacă nici el nu-i cunoaște prețul, atunci nu i-l cunoaște nimeni! Iar dacă tot am ajuns aici, e momentul să precizez că am fost foarte-foarte curios să aflu adevărul despre celebra „ură” dintre moscoviți și petersburghezi, așa c-am deschis subiectul cu aproape fiecare om cu care-am stat de vorbă. Am rămas cu impresii amestecate. Pe de o parte, moscoviții n-au fost prea interesați de chestiune, au admis că Petersburgul e „frumos” (prea puțini îl vizitaseră), dar că oamenii de-acolo se „țin cu nasul pe sus”. Petersburghezii, pe de altă parte, aveau despre moscoviți păreri mult mai clare: „idioți”, „corupți”, „ignoranți” și altele asemenea, plus că îi acuzau de prea mare drag de bani și că nu știu să trăiască. Pentru a micșora proporțional raporturile dintre aceste două orașe până la dimensiuni românești, aș zice că Bucureștiul și Oradea reproduc, în mic, relația dintre Moscova și Petersburg. Nu Clujul, nu Iașiul, nu Timișoara, nu; ci Oradea. Argumente: Oradea se știe întemeiată de un rege, Oradea a renovat tot ce-a putut, Oradea este poarta europeană a țării, Oradea atrage turiști bucureșteni, nu invers (vreau să zic că Ermitajul mi s-a părut plin de moscoviți, ca să continui comparația). Gata, închei cu teoretizările astea: eu, unul, am mâncat o delicioasă ciorbă de castraveți murați, am băut, m-am simțit bine și în siguranță, am prins vreme bună, am savurat parcurile (Alexandrovsky rules!) și mi-a plăcut cam totul, în afară de prețuri. Mici, față de Moscova…
P.S. E de văzut filmul ăsta, Ironiiya sudbî!, despre cele două orașe. Mă rog, eu m-am râs.
