Dulce capitalism, cînd buticarii
își luau firmanul de la Istanbul,
îmi amintesc cum mi-am pierdut șalvarii,
că mă drogam cu ciungă și Red Bull,
pîn-a ciordit Băsescu primăria
și-a izgonit dughenele din rai,
speranța-și căuta copilăria
că-l așteptam pe regele Mihai
să-i facă praf comedea lui nea Nelu,
care visa modelul suedez,
însă Tătucu-a zis, halind drapelu’,
că nu ne vindem țara la burghez,
mai bine să prăsim la noi în curte
turme de oligarhi și pesedei,
democrația cu picioare scurte
să o votăm cu zahăr și ulei.
Azi stăm înțepeniți în mămăligă,
că n-a avut explozia efect,
e cineva în cer care mă strigă
dar fără predicat și subiect,
fiindcă spășit mă-nchin la Sfîntu-Așteaptă,
bătrîn și jalnic anticomunist,
că-i cineva în cer care m-așteaptă
dar care nici nu știe că exist.
Din volumul „Pamfletar de viță veche”.
Sultanul din Copou
Prieteni, știți foarte bine: sunt Tudorel Toader
Și port mândru pe spate, blănița mea de jder.
Ori poate-i nevăstuică, ori poate-i hermelină,
Sau poate-i haină moale din blană de șinșilă.
Aș vrea să tai dintr-însa de-o tocă pentru fiu,
Și-n Sultanatul Pontic să-l ung „Mare Cadiu”.
Astfel, la Facultatea de Drept pentru Cadâne,
Va țipa tot haremul: „Să ne trăiești, Stăpâne!”
Dar noi, ce-am putea face în satul de megieși?
Să tragem fum din pipă ca Liviu-n târg la Ieși?
Să bem un vin mai aspru ca Mircea la Cetate?
Ori să frecăm mătănii ca George, prin palate?