Într-un prezent alternativ în care zeii și oamenii coexistă, în resort-ul său de cinci stele decorat ca pentru interlopi de pe vîrful Olimpului, Zeus are necazuri. Probleme în Paradis, da: cretanii nu-l mai venerează cum era obișnuit, nevastă-sa, Hera, îi transformă amantele în albine, între escapadele ei romantice de pe iahtul fratelui și cumnatului Poseidon, fiu-său Dionissos, marele jupîn al distracției, e un neisprăvit care se îmbracă ca un cocalar și îi place s-o ardă prin cluburile de noapte ale muritorilor. El însuși un fin stilist, fan al modei în trening, cu ceas de aur la mînă și fără fulgerele și trăsnetele lăsate la garderobă, un playboy la vîrsta a treia în care se ascunde prost, la liberă vedere, narcisistul nevrotic și răzbunător, degrabă vărsător de nenorociri, calamități și dezastre peste ingrații supuși. Și toate de la un rid rebel apărut într-o dimineață pe fruntea sa divină, pe care paranoicul șef al zeilor, stăpîn al puterii absolute, dictator în criza de la mijlocul vieții sale de nemuritor, îl privește în oglindă ca pe primul semn al decăderii, presimțindu-și apropiatul sfîrșit anunțat deja de o profeție sumbră.
Aceeași profeție primită și de Euridice, trimisă dincolo de un camion în mare viteză. Spre disperarea lui Orfeu, un Robbie Williams în depresie adulat de fani pe stradă și în concerte, care, devastat de moartea iubitei, e dispus să se ducă după ea pînă în Infern. Locul unde morții trăiesc încă o viață în alb-negru, ternă, insipidă și fără simțuri, înainte de Reînnoire, trecerea printr-un portal în care sufletul se purifică în Necunoscut, Marele Nimic.
Conflictul conjugal dintre Zeus și Hera, neînțelegerile din familia divină, între frații atotputernici peste Lume, Apă și Iad, rebeliunea muritorilor conduși de teroriștii din Troia împotriva zeilor corupți și aroganți care așteaptă sacrificii și ofrande, fără să le asculte rugăciunile, sînt tot atîtea breaking news-uri de la Olimpiada Plînsului, aflate de la Prometeu, povestitorul-comentator mereu pe fază, în pauzele în care, înlănțuit de stîncă, dă de mîncare ficat proaspăt la vulturi.
Kaos este fix ceea ce promite în titlu că e: un haos. Deși pornește de la o premisă foarte ofertantă, cea a personajelor mitologice translate în actualitate, nu reușește să valorifice decît o mică parte din potențial, din cauza unui scenariu mediocru, incoerent și neinspirat, fără viziune, condimentat doar de puținele momente comice și, din cînd în cînd, de jocul actoricesc al unui Jeff Goldblum prea blazat ca să impresioneze cu adevărat. Ideea inițială, neoriginală, dar bună – zeii nu sînt supereroii cu puteri magice ai miturilor grecești, ci, după chipul și asemănarea oamenilor, niște bogătani răsfățați, snobi și păcătoși, într-o fantezie urbană, vulgară prin caracteristicile negative umane comune tuturor –, rămîne necontinuată, pleacă de undeva și ajunge nicăieri. Imaginația se termină parcă brusc și narațiunea bate pasul pe loc, insistînd pe o temă sau alta („Dragostea e mai puternică decît moartea“, „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus“), pînă cînd subiectul devine plictisitor și aproape irelevant.
Tragediile lui Sofocle, updatate, repovestite creativ în context contemporan, ar fi fost cu mult mai interesante decît această versiune satirică a legendelor Olimpului. Satirică, în sensul în care niște satiri stătuți aleargă după o nimfă. Fără să o prindă.
Kaos, 2024-, dramedie despre destin, reinterpretare în cheie modernă a mitologiei grecești, parțial (ne)reușită, creat de Charlie Covell, opt episoade de 46-56 de minute, difuzat de Netflix.
4.946 de vizualizări
„Riddy”, aka Euridice, e strămoașa lui C Tănase
De gustibus…