Jurnalismul de la cap sau pajură se-mpute

Un amic mă întreabă, cu maximă seriozitate, cum este posibil ca, în România, unui magazin care pune în vînzare marfă expirată ori produse toxice să-i fie protejat numele, iar celor două doctorițe să le fie afișată identitatea pe toate gardurile. Ați ghicit, amicul locuiește în străinătate și, taman de aia, își permite să mai pună o întrebare cu schepsis: de ce și numele doctorului „sinucigaș“ a intrat în circuitul public? E vinovat de ceva? E acuzat de altceva? E inamicul public număru’ unu? Și, luat de avînt, amicul mă întreabă dacă jurnaliștii care fac asta au vreo urmă de rușine, vreun regret, o măslină.

Nu am știut ce să-i răspund. Asta e problema presei, atîta cît a mai rămas. Faptul că procuratura scapă către prietenii din presă amănunte picante, jumătăți de informație, păreri în doi peri e de natură să creeze un val de simpatie sau antipatie populară, care va atîrna greu în sentința judecătorului. Pînă una-alta, procurorul (procuratura) nu „instrumentează“ cazul, ci se constituie într-o parte a judecății finale. E cea care susține vinovăția. Dar atît și nimic mai mult. Ei, ar mai fi ceva. Ca reprezentant al statului, procuratura e obligată să adune toate dovezile, chiar și acelea favorabile acuzatului sau suspectului, și să le pună la catastif. În nici un caz nu este deținătorul adevărului și, cu siguranță, nici judecătorul cu decizia finală. Or, zic eu, orice jurnalist ar trebui să știe asta înainte de a se arunca în vîltoarea părerilor, oricît de plastic i-ar fi limbajul și oricît de înveninată i-ar fi tastatura. Aici nu te joci. Te joci cu vedetele, șmecherii, evazioniștii, escrocii, politicienii și funcționarii, care trăiesc de pe urma ta. Viața unui om (deocamdată nevinovat) ar trebui să fie principala grijă a unei prese independente și corecte.

Oare am putea avea și noi un model de jurnalism ca acela al lui The Guardian? Jurnalism plătit direct de cititori și îndreptat direct către ei. Nu vorbesc de entitățile mici de la noi, ci de o mare publicație online, cu un corespondent (să zicem măcar săptămînal) fizic, pe hîrtie.

Dacă tot s-a împămîntenit la noi termenul infam de „tonomat“, aș vrea ca „tonomatul“ meu să-mi zică, cinstit, ce se întîmplă pe lumea asta. Nu ce părere are X sau Y, ci ce s-a întîmplat, că am destulă minte să înțeleg, fără proptele. Fără propagandiști pofticioși, fără partizani în blană de oaie și fără setoși de putere politică.

Și nu pot să nu mă întreb cum mama dracului s-a întîmplat de numai la noi presa s-a prăbușit ca un castel de cărți de joc. Săptămîna trecută am dat o raită prin Bulgaria. Ce să vezi? Ziarele se tipăresc pe hîrtie și se vînd, pentru că se citesc. Produsul este crezut, pentru că activitatea redacțională funcționează (încă) după vechile comandamente, pe care le-am învățat și eu acum 33 de ani. Dar unde sînt jurnaliștii care nu mai sînt? Iată, s-au scuturat.

Ce avem în loc? Aici e loc de un colocviu național pe durata unei săptămîni, a unei luni și/sau a unui an întreg. Loc este, însă cine să participe? Aici ajungem la greu’ voinicului. Cei care supraviețuiesc în ceea ce denumim presă sînt de două feluri. Ultimii mohicani fără iluzii, cu gîndul la pensie, și nepoftiții. Nu-mi trebuie mult timp să explic ce înțeleg eu prin nepoftiți, deși ei umplu „redacțiile“ mai tuturor publicațiilor online. Oameni fără școală, fără experiență, cu o limbă română rudimentară și cu vagi cunoștințe de engleză, a căror principală abilitate e Goagăl Translate. Oameni care nu se pricep la nimic altceva, altfel ar fugi rupînd pămîntul, mulțumiți cu un salariu de mizerie și cu o normă sufocantă de clickbait. Pentru ei, presa e o vînătoare continuă de pe saiturile libere (adică alea îndoielnice, de senzație, care trăiesc exclusiv pe seama numărului de accesări), ori e o prelucrare fragmentată a aceleiași informații segmentate în patru, cinci, șase bucăți, în care cele două-trei fraze se repetă de vreo două-trei ori. Șmecheria stă în titlu: „N-ai să crezi“, „Uimitor ce a zis“, „Secretul Universului revelat“ sau, hai să nu vă țin pe ghimpi, dau un exemplu concret: „Obiectivul surprinzător al iubitei lui Ion Ion Țiriac“. Nu, băieți și fete. Întîmplător, Ion Ion, un nimeni, dacă nu îi punem la socoteală averea, e iubitul unei jucătoare de tenis foarte talentate, pe numele ei Sorana Cîrstea. Obiectivul ei e să joace tenis, de vreo 13-15 ani încoace. Asta nu e știre. E rahat cu mac.

Dar cel mai grav e că pînă și articolele traduse suferă de incoerență (pentru că traducătorul a chiulit la chimie, fizică, geografie, istorie etc., astfel încît formulările în engleză devin niște cimilituri strașnice. Hai să rîdem la Olimpiadă: „Cît costă ceasul purtat de Yusuf Dikec, a creat isterie la Jocurile Olimpice în proba de tir. Marca Nacar a fost creată special pentru piața turcă, unde a fost introdusă în 1942, și pare că să fie o moștenire comună în familii“.

Eu aș da formularea asta la concurs. Ce a vrut să spuie autorul?